N-am vrut să scriu asta ca pe o scrisoare. Mi s-a părut puțin ridicol, căci chiar dacă aș ști unde ești, nu cred că la tine mai ajung scrisori. Dar cred în gânduri și în energii bune și sper ca astea să ajungă la tine cumva.
Azi dimineață m-am trezit plângând. Am plâns cu lacrimi mari și suspine, cum nu am mai făcut-o de mult. Am visat că reluam spectacolul nostru, tu nu erai acolo, dar noi repetam cântecele tale. Și muream de drag. Mă minunam de ce energie frumoasă are muzica pe care ai scris-o și de câți oameni ai adunat care se bucură să o cânte. Apoi Attila mi-a făcut un semn să încep Cântecul lui Bambi, am cântat primele versuri și m-am trezit plângând. De dor.
Mi-e dor de tine. Mi-e dor de cât erai de bun. De talentul tău, de sensibilitatea ta, de prietenia ta, de laudele tale spuse pe un ton atât de grav încât le luai drept fapte fără putință de tăgadă. De cum ne “certai”. De cum voiai de la noi perfecțiunea, dar ne iubeai și așa imperfecți. De lucrurile alea simple, dar rare, ca atunci când mi se făcea pielea de găină de câte ori ajungeam să cânt versul “Și nu te-ntreabă nimeni cât de singur te simți”.
Și dacă toate astea au ajuns la tine cumva, sper să ajungă și gândul meu de mulțumire. Mulțumesc că ai fost bun cu mine, că ai crezut că pot, că mi-ai dat roluri și cântece, și speranță, și bucurie. Tu mie mi-ai bucurat sufletul, Gyuri, și asta se întâmplă rar în viața omului.
I worked with Gyuri in the 1990s through well into this century. We played a mixture of his songs, my songs and some Irish songs which he dearly loved. He also added that there was a close connection between Ireland and Romania especially in the area of folk music.
Gyuri became a very close friend of mine and he was always a pleasure to work with. His enormous humour, his great voice and his superb musicianship always entertained audiences everywhere we played.
I used to really enjoy my visits to Bucharest where I stayed with his family. His former wife Daniela really made me feel at home and his beautiful daughter Iarina helped me try to learn Romanian.
I will never forget the warmth and Godliness of Gyuri’s friendship and his generosity.
I was totally sadened by his passing and I hope we can meet again in the next life!
Am lucrat cu Gyuri din anii 1990 până în acest secol. Am cântat împreună din melodiile sale, melodiile mele și câteva melodii irlandeze pe care le iubea. El a adăugat, de asemenea, că există o strânsă legătură între Irlanda și România, în special în zona muzicii populare.
Gyuri a devenit un prieten foarte apropiat al meu și a fost întotdeauna o plăcere să lucrez cu el. Umorul său enorm, vocea sa extraordinară și superbul talent muzical au distrat întotdeauna publicul de pretutindeni, oriunde cântam.
Îmi plăceau cu adevărat vizitele la București, unde am stat la ei acasă. Fosta lui soție, Daniela, m-a făcut să mă simt acasă și frumoasa lui fiică, Iarina, m-a ajutat să încerc să învăț limba română.
Nu voi uita niciodată căldura și starea de apropiere de Dumnezeu pe care le trăiam în această relaţie de prietenie cu Gyuri, nici generozitatea sa.
Am fost total întristat de plecarea lui și sper să ne putem întâlni din nou în viața următoare!
Era în toamna anului 1987 sau 1988… atît de mult timp a trecut şi memoriile sînt învăluite în ceaţă. Dar imaginea lui Gyuri este proeminentă, cum este şi ziua în care l-am cunoscut. Nu o voi uita niciodată.
Eram la căminul studenţesc din Cluj şi reflectam cum să abordez o chestiune personală cu colega mea de cameră. La un moment dat, o voce soprană şi o chitară au spart tăcerea înserării. “Hotel California” de Eagles, şi chitara solo răsunau în apus de soare, fiind amplificate de clădirile paralele.
Colega mea sare din pat, dechide fereastra şi exclamă: “Ia să vedem cine ne serenează.”
“Gyuri” strigă ea, “vino sus!” Gyuri pierduse locul la căminul de băieţi şi avea nevoie să stea undeva pentru două săptămîni, iar noi aveam două paturi libere în cameră.
Aşa l-am cunoscut pe Gyuri şi am devenit colegi de cameră, la caminul de fete.
Într-o zi a venit un prieten al colegei mele de cameră să îi ceară ţigări. Gyuri dormea, pe burtă, vreau să precizez. Colega mea ea răsteşte la amicul ei, enervată că nu îşi cumpăra ţigări. El răspunde: “Nu mai striga, că o scoli pe domnişoara”. Gyuri se ridică din pat şi răspunde: “Domnişoara are barbă”.
Am rîs cu toţii şi mereu ne aminteam de această întîmplare şi de toate aventurile cu Gyuri din perioada aceea, cît a stat cu noi. Pînă la urmă, două săptămîni s-au transformat într-o lună, un timp în care s-a închegat o prietenie adevărată care a durat pentru toată viaţa (atît cît i-a fost contractul lui Gyuri cu Dumnezeu). O lună încărcată cu muzică, veselie şi umor, dar şi momente de tristeţe.
Îmi aduc aminte că înainte de a pleca în Anglia, prin 1991-1992, am fost la un spectacol Divertis şi după spectacol m-am dus în spatele scenei să îmi iau rămas bun. Gyuri îi spune lui Toni Grecu să mă îmbrăţişeze că nu se ştie dacă ne vom mai vedea vreodată. Dar soarta a fost că ne-am revăzut chiar de multe ori.
Nu voi uita exaltarea lui Gyuri cînd l-am vizitat în Bucureşti; era atît de fericit să o cunosc pe prietena lui, Daniela Marin, care avea să devină soţia lui. Faţa lui avea o lumină divina de cîte ori vorbea despre Daniela. Nu l-am văzut niciodată atît de fericit.
Ne-am revăzut de multe ori, în Romania (Ulmu, Cluj, Bucureşti, Iaşi, etc) sau în California. Cînd Gyuri a venit în California cu trupa Divertis, îmi amintesc ce impresionat a fost îind i-am oferit cartea “Hollographic Universe” by Michael Talbot, carte care a fost tradusă ulterior de editura Danielei, Cartea Daath. O carte care a stîrnit multe discuţii profunde.
Gyuri va avea întotdeauna un loc special în inima mea. A fost un om plin de pasiune, un filozof, care a trăit intens fiecare relaţie. Pentru el nu au existat relaţii superficiale. Un om cu adîncă profunzime, analitic, dezbătînd şi încercînd să înţeleagă existenţa umană, nefiind de acord cu teoria lui Nietzche despre existenţialism. De cîte ori am avut oprtunitatea să discutăm, am dezbătut multe subiecte, şi filozofice, şi spirituale, şi religioase. Pînă la urmă, nimeni nu ştie unde merge sufletul. Dar ştim ce amprentă a lăsat asupra noastră. Gyuri ne-a lăsat o moştenire spirituală şi culturală prin care va trăi veşnic.
Îți amintești, drag prieten, eram liceeni, am fost în tabără la Gurghiu cu surorile Cârstea, frații Moldovan și Luci Ianţuc?
Cântam seara în cantină, unde se țineau serile de dans. Ce distracție era! Cântam cu atâta bucurie! Ridicam lumea în picioare!!!
Tocmai ce compuseseşi Melancolie… O cântam toată ziua! Eram îndrăgostită de tine cât timp cântai piesa aceea, după care îmi reveneam
După ani, ne-am revăzut în Poiana Brașov, unde cântam eu. De fiecare dată ne-am bucurat de revedere. Ultima dată ne-am văzut în 2014, la Râșnov, unde aveai concert. Am stat până târziu la poveşti!
Nu cred că ți-am spus vreodată că ești cel mai frumos om pe care l-am întâlnit, că mă bucur că am avut norocul să ne cunoaștem, să cântăm împreună!
Uite şi o fotografie de la ultima noastră întâlnire, din Râșnov.
Îmi este dificil să vorbesc la timpul trecut despre Ioan Gyuri Pascu, un artist pe care l-am simţit atât de aproape de sufletul meu în întreaga mea copilărie şi adolescenţă!
Nu am făcut cunoştinţă în realitate niciodată, cu toate că, la un moment dat, ne-am intersectat la un spectacol în care am urcat amândoi, pe rând însă, pe scenă.
Nu am făcut cunoştinţă niciodată, cu toate că, din punct de vedere artistic, ne-am întâlnit, în sensul că eu, în calitate de solist vocal al grupurilor Pact, Schimbul 3 şi Compact B, am cântat deseori cântece compuse de Adi Ordean pe versurile lui Ioan Gyuri Pascu („Toamna în sufletul meu”, Zilele”, „Nu mă-ntorc din drum”,”Hoinarul”).
Nu am făcut cunoştinţă, dar asta nu înseamna că, în copilăria mea, atunci când începusem să vizez la o carieră artistică, nu îmi imaginam deseori, ascultând albumul Mixed Grill, că sunt şi eu prezent acolo în studio.
Fac parte din generaţia care abia începea să priceapă ceva din frumuseţea vieţii în anii în care Ioan Gyuri Pascu era în plină ascensiune cu cel mai bun grup umoristic pe care l-a avut vreodată Romania: Divertis. Cred că pentru toată suflarea românească a acelor ani, calităţile de muzician şi de textier ale sale au fost o mare surpriză, şi încă una foarte plăcută. Poate că, totodată, această multifuncţionalitate a lui , la parametri maximi pe toate planurile, a reprezentat cumva şi o piedică în drumul către succesul meritat pe plan muzical, fiindcă unii promotori de muzică l-au tratat doar ca pe un umorist care cântă, ceea ce a fost o mare nedreptate având în vedere calitatea creaţiei lui Ioan Gyuri Pascu.
Deseori m-am gândit că dacă un cântec precum „It’s over”, compus, muzică şi text de acest mare artist, ar fi luat naştere în Anglia sau în Statele Unite, ar fi atins cu brio succesul unor hituri muzicale internaţionale de acelaşi gen din vremurile respective! Sună ciudat poate, dar am convingerea că acel cântec nu este cu nimic mai prejos atât din punct de vedere muzical cât şi din punct de vedere al mesajului decât , spre exemplu, „Everything I do I do it for you” al lui Bryan Adams (una din cele mai în vogă balade ale vremurilor respective). Acelaşi lucru se poate spune si despre „Visând iubire”, „Ţine tu luna” şi exemplele pot continua.
Am folosit mai sus termenul de textier, dar cred că Ioan Gyuri Pascu a fost mai degrabă poet. Versurile sale sunt o adevărată poezie şi, mai mult decât atât şi mai important decât orice, mi se pare faptul că există în mod categoric un stil Ioan Gyuri Pascu. Textele sale, indiferent că sunt scrise pentru propriile cântece sau pentru cântece a căror muzică este semnată de alţi autori, au acel ceva care te face să spui „versurile astea sunt sigur compuse de Ioan Gyuri Pascu”.
Întotdeauna am zis că noi, artistii, suntem suma a ceea ce ascultăm. În ceea ce mă priveşte, consider că Ioan Gyuri Pascu a avut şi are în continuare o influenţă în dezvoltarea mea ca artist.
Nu am făcut cunoştinţă niciodată, am ratat ocazia la acel concert de care aminteam mai sus din simplul motiv că nu am vrut să îl deranjez şi, totodată, fiindcă nici nu mi-am pus o clipă problema că va pleca atât de repede dintre noi.
Nu am făcut cunoştinţă niciodată, însă am cântat cu unii dintre foştii săi colegi şi am înţeles că Ioan Gyuri Pascu era exact aşa cum mi-l imaginam: un adevărat artist, în cel mai pur şi frumos sens al cuvântului.
Nu am făcut cunoştinţă niciodată, însă am avut şansa să reorchestrez anul acesta şi să interpretez nişte cântece ale sale în cadrul festivalului HermannstadtFest. A fost un moment emoţionant şi vreau să le mulţumesc pe această cale minunatelor doamne Daniela Marin si Daniela Simionescu.
Ar mai fi multe de zis… Unii l-au considerat doar un actor, alţii doar un umorist, alţii doar un textier, alţii doar un compozitor. În realitate, Ioan Gyuri Pascu a fost şi rămâne, de fapt, un artist complet.
Am inceput prin a vă spune că imi e greu să vorbesc la timpul trecut despre Ioan Gyuri Pascu şi am realizat că nici nu trebuie, fiindcă el există în continuare, există prin ceea ce ne-a lăsat nouă moştenire, prin creaţia sa muzicală, prin versurile sale, prin excepţionalele roluri jucate cu atâta farmec alături de Divertis şi prin tot ceea ce a făcut pentru arta din România şi mai ales pentru iubitorii de frumos.
Dacă ar fi să îi pot adresa acum nişte cuvinte cred că ar fi suficient să ii zic atât: Mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut. Să fiţi convins că nu a fost nicicum în zadar!
Îmi amintesc de fiecare dată cu plăcere poveştile noastre despre muzică, sport şi pescuit. Chiar dacă nu au fost dese, m-au umplut de viaţă, dându-mi avânt în cariera de jurnalist şi mai târziu alături de formaţia Dinamic.
Îmi amintesc prima întâlnire faţă în faţă. Primul interviu cu tine l-am făcut la o gală de la Sala Palatului, pe când eram la BBC Radio School. Când ai auzit că sunt din Mediaş, ochii tăi s-au umplut de lumină. Parcă eram prieteni din copilărie. De atunci ne-am mai întâlnit în timpul vizitelor tale în zonă şi am avut plăcerea şi bucuria să-ţi promovez albumele, concertele sau piesele de teatru.
Nu aveai cum să lipseşti din cartea “Medieşenii rock’n roll”. Mă bucur şi sunt onorat că te-am cunoscut.
Ioan Gyuri Pascu:
”La Mediaș am învățat toată baza mea și n-o să uit niciodată!”
Mircea Hodârnău: Ce mai faci tu, Ioan Gyuri Pascu?
Ioan Gyuri Pascu: Ce să fac? Uite, cu concerte, cu teatru, de-aici fug repede la repetiție…
Mircea Hodârnău: Eu lucrez la o carte care se va chema ”Medieșenii rock’n’roll” și am o nelămurire…
Ioan Gyuri Pascu: Spune, că te lămuresc eu!
Mircea Hodârnău: Apropo de începuturile tale, la Mediaș…Cum se numea formula în care cântai tu cu Elena Cârstea la Mediaș?
Ioan Gyuri Pascu: Trandafirii Negri se numea, era formația Clubului Tineretului. Erau doi frați gemeni, frații Moldovan, la bas, Septimiu, pe care-l găsiți în județul Satu Mare, face agricultură acum, și Horea, care, din păcate, a murit, Dumnezeu să-l odihnească! A murit repede, pe la 23 de ani, a avut o boală ciudată… La tobe au fost mai mulți, dar în formula de bază a fost Gigi Călburean, Șnuchi și Nicolae Benescu.
Mircea Hodârnău: E în Spania!
Ioan Gyuri Pascu: Da, și mai țin legătura cu el pe facebook. Ei au fost la tobe. Și Viorel Dobra la chitară.
Mircea Hodârnău: El e în Germania…
Ioan Gyuri Pascu: Eu eram chitara a doua și vocal. Iar fete erau Elena Cârstea, Sanda Cârstea și Camelia Zoltan, pe care o cheamă Ducar acum; ea e la Râșnov, are un cabinet de cosmetică, dar mai și cântă. Nu s-au născut de mult la București fete care să cânte cum cânta trioul ăsta de fete!
Mircea Hodârnău: Te-am întrebat toate astea pentru că Gigi a pus niște poze cu voi pe facebook, dar acolo scrie că vă numeați altcumva…
Ioan Gyuri Pascu: Eu știu că se numea Trandafirii Negri, așa o țin minte. Era prin 1978 când au venit cei doi frați Moldovan la Agnita, cu cortul, cu niște colegi, și m-au auzit cântând la chitară. Au zis: ”Nu vrei să vii la Mediaș, că avem o formație?” Am zis că vin, că oricum, la Agnita mă tot străduiam eu să fac cu unii, alții, dar… Nu știam prea bine să cânt nici la chitară, începusem de doi ani. Când am ajuns la Mediaș, la club, am întrebat unde e sala de repetiții și când am auzit cum cântau alea trei fete, am vrut să plec acasă, că mi-am zis: ”Ce caut eu aici?” Le-am și zis: ”Măi, băieți, ce să fac eu aici? Că eu nu știu să cânt așa!”, ”Ba știi!”, mi-au zis. Nu știu, poate au simțit ei ceva.
Mircea Hodârnău: Dar ai avut un șoc sau ce s-a întâmplat?
Ioan Gyuri Pascu: Da, am avut un șoc. Pentru că ele cântau așa de bine, cum aveam eu în capul meu de licean, mai bine decât ABBA cântau cu vocile! Atât de frumos! S-a și dovedit, că Elena Cârstea a și ajuns… Dar împreună! Era Sanda, care era altistă, era Elena, care era mai sus, un fel de mezzosoprană, Camelia soprană, soprană. Și am mai avut colaborări, Claudia Streza a cântat puțin cu noi… Mai era Luci, care din păcate a murit, și ea a cântat cu noi în niște tabere. Pentru că noi cântam, ne trimiteau în taberele naționale, la Gorghiu, la Gura Văii, lângă Turnu Severin… Știu că în 1980, când eu a trebuit să plec în armată, că terminasem liceul, am făcut o hârtie că o să ne întâlnim și o să refacem formația. Dar nu s-a mai întâmplat. Cred că băieții mai au hârtia. Așa, ne mai întâlnim, țin legătura și cu Septimiu, cu Elena Cârstea; când s-a întors odată din America, în vizită, eu chiar lucram la albumul celălalt, din 2013, și am avut o bucurie mare, că m-a sunat și mi-a zis că nu vrea să plece din București până nu se întâlnește cu toți prietenii. Și ne-am întâlnit mai mulți, la un restaurant. Mă bucur că mă sună când vine în România, și nu uită. Ea avea 15 ani și eu 17 când am cântat în formație. Au fost niște ani minunați! Am învățat de la ei mult să cânt!
Mircea Hodârnău: Dar ai cântat și la baluri…
Ioan Gyuri Pascu: La Blăjel cântam cel mai des la baluri, că acolo aveau rude frații Moldovan. Dar am cântat și la Brateiu odată, mamă, mamă! Erau acolo unii… Spre dimineață, când s-au îmbătat, au aruncat cu boxele pe geam, că era la etaj sala Căminului Cultural din Brateiu. Odată, era balul de Crăciun și așteptam să vină mașina să ne ducă la Mediaș, pe la 4-5 dimineața, și eu am adormit lângă soba cu lemne. Și, la un moment dat, am auzit o muzică și niște zgomote deasupra capului. Deschid ochii și zburau rândurile de scaune… Horică, la clape, cânta ”O, Suzana” și ăia se băteau și unul era în cerc și mai ieșea și dădea pumni. Și când Horică se oprea, ăștia urlau: ”Cântă, mă!” Era ca-n America, ce mai!
Mircea Hodârnău: Păi, cântați de frică sau cum?
Ioan Gyuri Pascu: De frică! Scaunele de la căminul cultural erau prinse cu niște bare pe dedesubt și nu puteai să iei un singur scaun, era câte un rând întreg. Și luau rândul de scaune și aruncau cu el. Așa a fost la bal la Brateiu. Am mai fost la Ațel, o dată, și la câteva nunți. În rest, ne trimiteau în tabere și concerte.
Mircea Hodârnău: La Petrol se dansa, la liceu…
Ioan Gyuri Pascu: Da, acolo era … Cei din trupă erau la ”Axente”. Eu veneam sâmbăta, că eram la liceu la Agnita. Uneori, veneam de vineri și mai mergeam la ei, la școală…
Mircea Hodârnău: Cum era la Clubul Tineretului?
Ioan Gyuri Pascu: Era senzațional! Pentru noi, la vremea aia, care ne chinuiam și nu aveam pe ce cânta… Acolo erau scule ungurești, clape Vermona, scule de voci Zellmer, erau foarte bune și rezistente. Cu alea or aruncat la Brateiu și erau așa bune că nu s-au stricat. Era fain, jucam și biliard… Era o atmosferă frumoasă. Era domnul Chețan, dacă nu mă înșel, un fel de metodist, director era domnul Pleșca și mai era un domn cu ochelari, Tibi Iakab.
Mircea Hodârnău: Cum ai cataloga tu perioada asta petrecută la Mediaș? Ce a însemnat pentru tine?
Ioan Gyuri Pascu: Pentru mine a fost important că am putut învăța să cânt, că cineva mi-a acordat încredere. Eu, la Agnita, începusem să învăț singur chitara dintr-un caiet de metodă la chitară. Și era un tip acolo care mi se părea că extraordinar cum cântă la chitară. Dar după două luni mi-am dat seama că și eu pot să cânt așa, dar înseamnă foarte puțin. Și când am venit și l-am văzut pe Viorel cum cântă cu chitara, mă uitam ca la cioroiul din nuc! Eu ascultam muzică la Agnita, dar când am venit aici… Aici am auzit ”Child in time” – Deep Purple, „July morning” – Uriah Heep. Eu nu știam ce e Led Zeppelin, mai ascultam rock pe niște casete, dar nu cunoșteam… Ascultam trupe românești, care-mi plăceau, Sfinx îmi plăceau foarte mult… În Agnita era un loc mic, numai de la radio te puteai culturaliza. La Mediaș a fost primul contact cu muzica, cu cultura și cu oameni care știau să cânte, care au făcut muzică. Basistul făcuse opt ani de vioară, clăparul făcuse opt ani de pian, cu profesor particular, cânta ăla cu orga de înnebuneai! Pe orga aia mică, Vermona. Ne uitam să vedem ce are Gheza acolo, ne speriam. Noi n-aveam și am învățat mult mergând să-i vedem. La restaurant, la Păltiniș cânta trupa Acustic, la hotel cânta Dinamic, era o trupă minunată și la Târnava, cum cântau ăia… ”Hotel California”, impecabil, cu solo, cu tot… Era muzică în Mediaș, în Mediaș se cânta. Și erau mulți cu care am mai cântat și m-am mai întâlnit în vară… Era Otonel, care cânta cu trompeta și cu vocea, și acuma cântă de rupe! Era Mani Zeiler, care iar e tare în Germania, am înțeles că s-a mai întors și a cântat cu Heini Schuster. Erau, frate! La 40.000 de locuitori, erau foarte multe formații, dar muzicieni foarte buni. Eu aici am învățat toată baza mea și n-o să uit niciodată! Am învățat mult, și cum să bat la tobe; și când am mers în armată mi-a folosit, că eram toboșar, am bătut toba într-o trupă de rock. Erau doi chitariști de cinci ori mai buni ca mine și toboșarul nu era așa bun și atunci am ajuns toboșar. Cântam muzică progresivă, studiam nouă ore pe zi la tobe… Fain! Mi-a prins bine Mediașul!
Mircea Hodârnău: Sănătate și inspirație!
Ioan Gyuri Pascu: Așa să fie, la toată lumea!
Interviu realizat în 27 septembrie 2015
Servus, Gyuri!
Îmi amintesc de fiecare dată cu plăcere poveştile noastre despre muzică, sport şi pescuit. Chiar dacă nu au fost dese, m-au umplut de viaţă, dându-mi avânt în cariera de jurnalist şi mai târziu alături de formaţia Dinamic.
Îmi amintesc prima întâlnire faţă în faţă. Primul interviu cu tine l-am făcut la o gală de la Sala Palatului, pe când eram la BBC Radio School. Când ai auzit că sunt din Mediaş, ochii tăi s-au umplut de lumină. Parcă eram prieteni din copilărie. De atunci ne-am mai întâlnit în timpul vizitelor tale în zonă şi am avut plăcerea şi bucuria să-ţi promovez albumele, concertele sau piesele de teatru.
Nu aveai cum să lipseşti din cartea “Medieşenii rock’n roll”. Mă bucur şi sunt onorat că te-am cunoscut.
Ioan Gyuri Pascu:
”La Mediaș am învățat toată baza mea și n-o să uit niciodată!”
Mircea Hodârnău: Ce mai faci tu, Ioan Gyuri Pascu?
Ioan Gyuri Pascu: Ce să fac? Uite, cu concerte, cu teatru, de-aici fug repede la repetiție…
Mircea Hodârnău: Eu lucrez la o carte care se va chema ”Medieșenii rock’n’roll” și am o nelămurire…
Ioan Gyuri Pascu: Spune, că te lămuresc eu!
Mircea Hodârnău: Apropo de începuturile tale, la Mediaș…Cum se numea formula în care cântai tu cu Elena Cârstea la Mediaș?
Ioan Gyuri Pascu: Trandafirii Negri se numea, era formația Clubului Tineretului. Erau doi frați gemeni, frații Moldovan, la bas, Septimiu, pe care-l găsiți în județul Satu Mare, face agricultură acum, și Horea, care, din păcate, a murit, Dumnezeu să-l odihnească! A murit repede, pe la 23 de ani, a avut o boală ciudată… La tobe au fost mai mulți, dar în formula de bază a fost Gigi Călburean, Șnuchi și Nicolae Benescu.
Mircea Hodârnău: E în Spania!
Ioan Gyuri Pascu: Da, și mai țin legătura cu el pe facebook. Ei au fost la tobe. Și Viorel Dobra la chitară.
Mircea Hodârnău: El e în Germania…
Ioan Gyuri Pascu: Eu eram chitara a doua și vocal. Iar fete erau Elena Cârstea, Sanda Cârstea și Camelia Zoltan, pe care o cheamă Ducar acum; ea e la Râșnov, are un cabinet de cosmetică, dar mai și cântă. Nu s-au născut de mult la București fete care să cânte cum cânta trioul ăsta de fete!
Mircea Hodârnău: Te-am întrebat toate astea pentru că Gigi a pus niște poze cu voi pe facebook, dar acolo scrie că vă numeați altcumva…
Ioan Gyuri Pascu: Eu știu că se numea Trandafirii Negri, așa o țin minte. Era prin 1978 când au venit cei doi frați Moldovan la Agnita, cu cortul, cu niște colegi, și m-au auzit cântând la chitară. Au zis: ”Nu vrei să vii la Mediaș, că avem o formație?” Am zis că vin, că oricum, la Agnita mă tot străduiam eu să fac cu unii, alții, dar… Nu știam prea bine să cânt nici la chitară, începusem de doi ani. Când am ajuns la Mediaș, la club, am întrebat unde e sala de repetiții și când am auzit cum cântau alea trei fete, am vrut să plec acasă, că mi-am zis: ”Ce caut eu aici?” Le-am și zis: ”Măi, băieți, ce să fac eu aici? Că eu nu știu să cânt așa!”, ”Ba știi!”, mi-au zis. Nu știu, poate au simțit ei ceva.
Mircea Hodârnău: Dar ai avut un șoc sau ce s-a întâmplat?
Ioan Gyuri Pascu: Da, am avut un șoc. Pentru că ele cântau așa de bine, cum aveam eu în capul meu de licean, mai bine decât ABBA cântau cu vocile! Atât de frumos! S-a și dovedit, că Elena Cârstea a și ajuns… Dar împreună! Era Sanda, care era altistă, era Elena, care era mai sus, un fel de mezzosoprană, Camelia soprană, soprană. Și am mai avut colaborări, Claudia Streza a cântat puțin cu noi… Mai era Luci, care din păcate a murit, și ea a cântat cu noi în niște tabere. Pentru că noi cântam, ne trimiteau în taberele naționale, la Gorghiu, la Gura Văii, lângă Turnu Severin… Știu că în 1980, când eu a trebuit să plec în armată, că terminasem liceul, am făcut o hârtie că o să ne întâlnim și o să refacem formația. Dar nu s-a mai întâmplat. Cred că băieții mai au hârtia. Așa, ne mai întâlnim, țin legătura și cu Septimiu, cu Elena Cârstea; când s-a întors odată din America, în vizită, eu chiar lucram la albumul celălalt, din 2013, și am avut o bucurie mare, că m-a sunat și mi-a zis că nu vrea să plece din București până nu se întâlnește cu toți prietenii. Și ne-am întâlnit mai mulți, la un restaurant. Mă bucur că mă sună când vine în România, și nu uită. Ea avea 15 ani și eu 17 când am cântat în formație. Au fost niște ani minunați! Am învățat de la ei mult să cânt!
Mircea Hodârnău: Dar ai cântat și la baluri…
Ioan Gyuri Pascu: La Blăjel cântam cel mai des la baluri, că acolo aveau rude frații Moldovan. Dar am cântat și la Brateiu odată, mamă, mamă! Erau acolo unii… Spre dimineață, când s-au îmbătat, au aruncat cu boxele pe geam, că era la etaj sala Căminului Cultural din Brateiu. Odată, era balul de Crăciun și așteptam să vină mașina să ne ducă la Mediaș, pe la 4-5 dimineața, și eu am adormit lângă soba cu lemne. Și, la un moment dat, am auzit o muzică și niște zgomote deasupra capului. Deschid ochii și zburau rândurile de scaune… Horică, la clape, cânta ”O, Suzana” și ăia se băteau și unul era în cerc și mai ieșea și dădea pumni. Și când Horică se oprea, ăștia urlau: ”Cântă, mă!” Era ca-n America, ce mai!
Mircea Hodârnău: Păi, cântați de frică sau cum?
Ioan Gyuri Pascu: De frică! Scaunele de la căminul cultural erau prinse cu niște bare pe dedesubt și nu puteai să iei un singur scaun, era câte un rând întreg. Și luau rândul de scaune și aruncau cu el. Așa a fost la bal la Brateiu. Am mai fost la Ațel, o dată, și la câteva nunți. În rest, ne trimiteau în tabere și concerte.
Mircea Hodârnău: La Petrol se dansa, la liceu…
Ioan Gyuri Pascu: Da, acolo era … Cei din trupă erau la ”Axente”. Eu veneam sâmbăta, că eram la liceu la Agnita. Uneori, veneam de vineri și mai mergeam la ei, la școală…
Mircea Hodârnău: Cum era la Clubul Tineretului?
Ioan Gyuri Pascu: Era senzațional! Pentru noi, la vremea aia, care ne chinuiam și nu aveam pe ce cânta… Acolo erau scule ungurești, clape Vermona, scule de voci Zellmer, erau foarte bune și rezistente. Cu alea or aruncat la Brateiu și erau așa bune că nu s-au stricat. Era fain, jucam și biliard… Era o atmosferă frumoasă. Era domnul Chețan, dacă nu mă înșel, un fel de metodist, director era domnul Pleșca și mai era un domn cu ochelari, Tibi Iakab.
Mircea Hodârnău: Cum ai cataloga tu perioada asta petrecută la Mediaș? Ce a însemnat pentru tine?
Ioan Gyuri Pascu: Pentru mine a fost important că am putut învăța să cânt, că cineva mi-a acordat încredere. Eu, la Agnita, începusem să învăț singur chitara dintr-un caiet de metodă la chitară. Și era un tip acolo care mi se părea că extraordinar cum cântă la chitară. Dar după două luni mi-am dat seama că și eu pot să cânt așa, dar înseamnă foarte puțin. Și când am venit și l-am văzut pe Viorel cum cântă cu chitara, mă uitam ca la cioroiul din nuc! Eu ascultam muzică la Agnita, dar când am venit aici… Aici am auzit ”Child in time” – Deep Purple, „July morning” – Uriah Heep. Eu nu știam ce e Led Zeppelin, mai ascultam rock pe niște casete, dar nu cunoșteam… Ascultam trupe românești, care-mi plăceau, Sfinx îmi plăceau foarte mult… În Agnita era un loc mic, numai de la radio te puteai culturaliza. La Mediaș a fost primul contact cu muzica, cu cultura și cu oameni care știau să cânte, care au făcut muzică. Basistul făcuse opt ani de vioară, clăparul făcuse opt ani de pian, cu profesor particular, cânta ăla cu orga de înnebuneai! Pe orga aia mică, Vermona. Ne uitam să vedem ce are Gheza acolo, ne speriam. Noi n-aveam și am învățat mult mergând să-i vedem. La restaurant, la Păltiniș cânta trupa Acustic, la hotel cânta Dinamic, era o trupă minunată și la Târnava, cum cântau ăia… ”Hotel California”, impecabil, cu solo, cu tot… Era muzică în Mediaș, în Mediaș se cânta. Și erau mulți cu care am mai cântat și m-am mai întâlnit în vară… Era Otonel, care cânta cu trompeta și cu vocea, și acuma cântă de rupe! Era Mani Zeiler, care iar e tare în Germania, am înțeles că s-a mai întors și a cântat cu Heini Schuster. Erau, frate! La 40.000 de locuitori, erau foarte multe formații, dar muzicieni foarte buni. Eu aici am învățat toată baza mea și n-o să uit niciodată! Am învățat mult, și cum să bat la tobe; și când am mers în armată mi-a folosit, că eram toboșar, am bătut toba într-o trupă de rock. Erau doi chitariști de cinci ori mai buni ca mine și toboșarul nu era așa bun și atunci am ajuns toboșar. Cântam muzică progresivă, studiam nouă ore pe zi la tobe… Fain! Mi-a prins bine Mediașul!
Anul acesta pe 31 august ai fi schimbat prefixul. Asta dacă nu ai fi fost atât de grăbit să te sui pe o stea, în urmă cu 5 ani. Te-ai născut într-o familie numeroasă și, deși erai mignon, talentul hărăzit de Dumnezeu ție era exact invers proporțional cu dimensiunile fizice. La fiecare apariție, mi se părea că ești înconjurat de o aureolă de talent pur, care parcă țâșnea prin toți porii. În ființa ta, veselia și tragismul făceau front comun, despărțite fiind de o linie aproape invizibilă. Pentru că tu, Ioan Gyuri Pascu puteai să faci auditorul sau spectatorul sau telespectatorul să râdă în hohote, până la lacrimi, iar peste câteva minute puteai transforma râsul în tragedie. Aveai o energie debordantă și o sensibilitate pe măsură. Muzica ta, poemele, proza, tot ce ieșea din inspirația ta era unic și irepetabil. Aveai și o conștiință trează, fiindcă semnalai strâmbăciunile lumii noastre, de cele mai multe ori în bășcălie, cu mult umor, dar se simțea alternanța râsu – plânsu. Dragă Ioan Gyuri Pascu, chiar și de Acolo, de pe Steluța ta, cred că poți primi o urare poate puțin anapoda, dar potrivită, după cum mi se pare mie: La mulți ani în nemurire! Îți mulțumim pentru minunile înfăptuite aici, pe Pământ.
Înainte de festivalul Hermannstandt Fest 2021, nu îmi era foarte cunoscut numele IOAN GYURI PASCU. În programul festivalului am văzut că era o secțiune dedicată dumnealui şi atunci am început să caut pe internet câteva melodii. Nici una nu îmi era cunoscută, dar aşa am aflat că domnul Pascu a fost un mare actor şi interpret. La festival am descoperit mai mult şi, tot acolo, am promis doamnei Daniela Marin că voi înregistra una din compoziţiile domnului Gyuri Pascu.
Am ales melodia “Melancolie”.
Am ales această melodie deoarece transmite un mesaj… am simțit-o şi am cântat-o cu sufletul.
Sper să placă tuturor această piesă cântată de mine.😊
Mi-aş fi dorit să îl cunosc pe domnul Gyuri… cu siguranţă aş fi avut foarte multe de învățat de la dumnealui.
“ Îmi este greu să vorbesc despre un om atât de valoros la trecut, însă Ioan Gyuri Pascu încă trăiește prin ceea ce a lăsat în urma lui. Mi-aș fi dorit să îl cunosc în timpul vieții, dar cred că prin cântecele sale am reușit să descopăr tainele sufletului său, astfel încât să pot transmite mai departe ceea ce el a creat.”
„Gyuri, am cântat aseară la Timişoara mă, iar la întoarcere, pe drum, am vorbit mult despre tine cu Leluţ… ! Trimite-ne şi nouă o vedere cu îngeri, no!”
