„Reprezentaţia din 14 iunie a fost dedicată prietenilor şi sponsorilor care ne-au susţinut în tot acest timp, adică un an şi jumătate de când Teatrul Spiritual a debutat cu primul spectacol, Eternul Spectator, în 17 decembrie 2014. Vă mulţumim dragi spectatori-prieteni-sponsori! Cu inima şi cu sufletul vă mulţumim! Pentru tot! Vă mulţumim şi pentru aplauzele prelungite, vă mulţumim pentru aprecieri şi pentru onestitate!
Mes, cea de-a cincea producţie a Teatrului Spiritual, propune aceeaşi temă (ca şi celelalte spectacole, cea a iubirii, bineînţeles. (Ce altceva ar putea fi “pentru suflet”? ) Putem uita de răul lumii, putem îndrepta ochiul acuzator astfel întărindu-i realitatea, ne putem preface că uităm de el sau îl putem privi până-n prăsele, până acolo unde răul doare. Iar durerea se vindecă cu şi prin iubire, cu-acea iubire pură, neatinsă de judecăţile lumii. Se pansează răul cu bucuria şi frumuseţea iubirii şi-aşa se poate vindeca. Nu ştim dacă există şi altă cale, noi pe asta o cunoaştem.” (Daniela Marin)
Revelion cu Dumnezeu (poem în proză realistăpentru două personaje ireale)
Personaje:
El: Ioan Gyuri Pascu
Ea: Daniela Marin
S-a jucat de numai două ori, în luna aprilie 2016. Am făcut acest text şi l-am pus într-o mare viteză în scenă doar pentru a strânge bani pentru următorul spectacol, “Mes”, pe care aveam năzuinţa să-l prezentăm în avantpremieră până la sfârşitul lunii iunie. Gyuri juca rolul Mes.
La a doua înfăţişare a “Revelionului”, am înţeles de ce nu trebuia să rămână doar o amintire într-un sertar. Am avut vreo 10-12 spectatori în sala Teatrului de Artă Bucureşti., Printre aceştia, o doamnă venită din Germania, unde locuia de mulţi ani. La finalul spectacolului, ne-a povestit cum ajunsese dumneaei spectatoarea noastră. Dorindu-şi să afle ce se mai întâmplă în teatrul din România şi fără să ceară recomandări de la prieteni, a citit în revista Zile şi nopţi (cred), anunţul despre spectacolul nostru. Cum nu auzise nici de Teatrul de Artă Bucureşti, a ales să vadă un spectacol al acestui teatru necunoscut.
Multă bucurie ne-a adus această spectatoare. Cuvintele sale ne-au dăruit mai mult decât puterea de a continua. Ne-au dăruit certitudinea că piesele noastre ajută oamenii să se înţeleagă, să-şi găsească răspunsuri, să se vindece măcar de-o parte din sfărâmările existenţiale chiar atunci, pe loc, chiar în timpul spectacolului. “De-aş fi văzut această piesă în urmă cu 20 de ani!…” a început spectatoarea noastră conversaţia la finalul spectacolului. Asta după ce ne întrebase cine suntem noi.
Am rămas de vorbă atât cât ne-a permis respectul pentru timpul petrecut peste program al regizorului tehnic. “Trebuie să vă faceţi cumva cunoscuţi. Dacă astfel de piese faceţi, trebuie neapărat.”
Aceea a fost şi ultima reprezentaţie. Am intrat în foc continuu în producţia lui Mes.
Autocronică la un mic spectacol
De obicei, cronica unui spectacol e făcută de un specialist care găseste în text şi în joc metafore, simboluri, înţelesuri la care realizatorii, poate, nici nu s-au gândit ori caută nodurile din papura spectacolului, pe care le aştern, cu aplomb, pe hârtie.
Eu n-o să fac nici una , nici alta, ci o să vă spun de ce îmi place mie să joc în spectacolul „Revelion cu Dumnezeu”.
În mod firesc, un spectacol în două personaje îţi dă posibilitatea de a avea un rol consistent, bogat în replici, trăiri, nuanţe. Dar, motivul principal pentru care îmi place să joc în acest spectacol este acela că, toate întrebările pe care personajul meu şi le pune, mi le-am pus şi eu, de multe ori în viaţa mea de zi cu zi. Şi am găsit fel şi fel de răspunsuri, am creat tot felul de justificări pentru gândurile şi pentru faptele mele.
Mi-au trebuit mulţi ani ca să-mi dau seama că, de fapt, nu există întrebări fără răspuns, nu există nicio întrebare fără răspuns (am şi scris pe blogu’ ăsta un articolaş cu acest titlu). Şi „nu ştiu” e un răspuns.
Mi-au trebuit mulţi ani să înţeleg că toate întrebările sunt puse, cum e şi firesc, de minte şi, din păcate, majoritatea răspunsurilor sunt date tot de minte! Şi, astfel, nu prea avem cum să ieşim din labirint!
E nevoie de acele câteva raspunsuri venite din meta-minte, de acele gânduri negândite, cum le spun eu, pentru a sparge tipare.
De aceea, e adecvat să dăm, mai ades, întrebărilor noastre un iz retoric, să nu aşteptăm un răspuns imediat, ci doar să fim atenţi. CONŞTIENT ATENŢI la tot ceea ce se întâmplă în noi şi în jurul nostru. Uneori răspunsurile vin de la un film, un vers, un cântec, un om întâlnit „întâmplător”, de la o experienţă mai puternică.
De altfel, experienţa înţeleasă e cea mai bună şcoală spirituală (să nu se supere coach-ii de dezvoltare personală).
Poţi chiar „cuantifica” nivelul de evoluţie spirituală în funcţie de întrebări. Cu cât mai puţine întrebări ai, cu atât mai evoluat spiritual eşti. ( Vorbesc de cei cu o inteligenţă şi o dreaptă măsură.)
Multora ni se promite iluminarea (în zece, douăzeci, patruzeci de paşi). Eu zic: un om iluminat nu mai are întrebări.
Oh, dar am divagat şi eu voiam doar sa vă spun de ce îmi place să joc în spectacolul „ Revelion cu Dumnezeu” al Teatrului Spiritual.
Pentru că şi eu, ca şi personajul din piesă, m-am rătacit, adesea în Labirintul Întrebărilor!
Mulţumesc pentru răbdare şi spor în diminuarea listei de întrebări!
Un scenariu alcătuit din cuvintele publicate în cele cinci cărţi, din versurile cântecelor lui Ioan Gyuri Pascu. Pornind de la ideea unei repetiţii pentru un viitor spectacol, parcurgem texte poetice şi filozofice, întrepătrunse de melodiile de pe noul, la vremea aceea, album muzical intitulat chiar Casa Inimii.
Din păcate, spectacolul a avut o singură reprezentaţie pe care nu am înregistrat-o video. Avem câteva fragmente din repetiţii.
„De puţine ori mi s-a intâmplat să mă bucur atât de tare pentru realizarea unui proiect, ca în cazul spectacolului „4×4 personaje”!
Nu sunt ipocrit să spun că nu m-am bucurat şi pentru mine, pentru ocazia de a da viaţă unui număr de 4 personaje în acelaşi spectacol! (Mi s-a mai întâmplat ceva asemanator, în 1986, la Cluj, când am jucat 5 roluri într-un spectacol Caragiale).
Dar, cel mai mult m-am bucurat pentru colegii de echipă: pentru autoarea si regizoarea spectacolului, Daniela Marin, care, iată, îşi implineşte (niţelus cam târziu) nişte vise luminoase şi pentru cei trei actori tineri – Ioana Ancea, Alice Nicolae şi Andrei Roşu, care, prin acest spectacol, sunt convins că şi-au sporit încrederea în darurile lor, ducând 4 roluri grele şi profunde, într-o piesă necunoscută publicului larg, cu forţa sincerităţii, a emoţiei autentice!
Mă bucură, îndeobşte, lucrul ce se leapădă de condiţional optativ, lucrul de indicativ prezent al verbelor A FI, A VREA, A FACE!
Mă bucură nespus ajutorul unor oameni de dincolo de scenă: Irina Gănescu şi Andrei Bănescu – pictura şi grafica, Iolanda şi Ionel Mihai – croitorie şi tâmplărie, Octav Cobilanschi – panouri şi electrică, Nicu Vlăsceanu – foto – video, Eugen – lumini , Costi – sunet.
Totul a plecat de la un autor, 4 actori şi trei verbe:
A FI talentat, încrezător, răbdător şi iubitor de sine şi de oameni.
A VREA să rostesti Adevăr cu ajutorul frumoasei iluzii care este Teatrul! Să atingi inimi care vor să fie atinse! Să deschizi minţi care vor sa fie deschise! Să deschizi uşa IUBIRII cu fiecare cuvânt rostit pe scenă!
A FACE totul posibil, indiferent de obstacole!
Ce poate fi mai frumos pentru un artist dacă nu să trăiască asemenea momente pentru care cuvintele sunt palid tălmaci, într-o seară de toamnă, pe o scenă mică, cu ocazia unui spectacol numit, atât de simplu şi de banal:
4×4 personaje!”
Ioan Gyuri Pascu, 20 octombrie 2015
În Bucureşti, spectacolele Teatrului Spiritual au fost găzduite de Teatrul de Artă Bucureşti.
Aproape trei sferturi din această piesă se regăsesc în montajul de mai sus, fiind preluate din spectacole diferite şi, mai cu seamă, din chiar ultima reprezentaţie, cea din 23 septembrie 2016.
Eternul Spectator scenariu de Daniela Marin, după cartea NOI în secolul XXI, volumul 2, de Daria Gănescu şi Daniela Marin, 2014
rol – Personajul Albastru
Muzica: Ioan Gyuri Pascu
Fotografii de Maria Stefanescu
Fotografii de Maria Ştefănescu
Spectacolul s-a jucat în scena Teatrului de Artă Bucureşti între decembrie 2014 şi mai 2016.
„La facultate, la teoria literaturii, am înteles (şi cu mintea) caracterul iniţiatic al artei scrise, încă din cele mai vechi timpuri, de la Ghilgamesh şi Ulysse, până în zilele noastre.
Ca şi vieţuirea şi arta avea rol iniţiatic în devenirea spirituală. Acelaşi rol.
Am ajuns, apoi, la Calderon de la Barca si la Shakespeare pentru a înţelege că teatrul rosteşte adevăr cu ajutorul iluziei şi am înţeles că viaţa e teatru şi teatrul e viaţă. Şi am început să mă conştientizez ca actor şi spectator al vieţii mele. Am început să scriu cântece cu acţiunea în cer: ’Alerg printre stele” şi „Aşa departe cerul tău” – 1984. Înţelesesem deplin ceea ce ştiam de mic: că voi rosti şi făptui Adevăr cu ajutorul Artei! Aşa cum Platon şi Socrate au făcut-o prin dialog, Pitagora prin numere. Există multe căi prin care Adevărul şerpuitor prin iluzie se revelează.” Ioan Gyuri Pascu
Occident, regia Cristian Mungiu – 2002, premiera în România în 27 octombrie 2002)
Distribuţia: Alexandru Papadopol, Anca Androne, Coca Bloos, Dorel Visan, Eugenia Bosanceanu, Ioan Gyuri Pascu, Jerome Bounkazi, Julieta Strambeanu, Michael Beck, Samuel Tastet, Tania Popa, Tora Vasilescu, Valeriu Andriuta
Ioan Gyuri Pascu se întâlneşte cu grupul Divertis în 1986, la Costineşti şi acceptă invitaţia de a intra în grup. Începând cu anul 1987, Divertis adună peste 1000 de spectacole în ţară, la care s-au adăugat câteva turnee în SUA, Canada şi Germania.
De ordinul sutelor sunt şi emisiunile pentru televiziune şi radio, dar mai ales cele pentru televiziune.
Câteva dintre emisiunile Divertis de la TVR:
“Demonstraţie pentru drepturile prototiptilului”
„Divertis – “Demonstraţie pentru drepturile prototiptilului”
“Divertis – Actualităţi “
“Divertis – Cîntarea României libere”
“Divertis – Între ceva şi altceva “
„Divertis – Atenţie se închid uşile !“
“Divertis – Teroriştii “
“Divertis – Tuin Pics”
“Divertis – Slow Show”
“Divertis – Robingo “
“Divertis – Show cu marţişor “
“Divertis – Surprize, Surprize “
“Divertis – Gala Premiilor Uniter”
“Divertis Show – la Teatrul Ion Creangă “
“Divertis TalkNShow”
“Divertis – filmul „Ţeapa “
“Divertis – Reflecţii rutiere”
“Divertis go Show 1997”
Şi multe, multe altele…
În formula “Distactis Show “ TVR a găzduit emisiunile:
“Distractis – Dependenţi de comedie”
“Distractis, distilat de comedie”
Câteva emisiuni din colaborarea cu Pro TV
“Divertis Summer Show ’95”
“Divertis, – Cioc, cioc, cioc la Poarta Cotroceni” – 1996
“Divertis – Pro CorlaTeve” – 1997
“Divertis – Pro Invest Show “- 1998
“Divertis Summer Go Show 1998 “
Ca “Land of Jokes ” la ProTV
– serialul „Nemuriciu – Călăreţul timpului pierdut” între 2009 şi 2011 (aproximativ 40 de episoade)
De sărbători, domnul Lucian Ştefănescu a mai făcut un dar acestui site! A rugat Editura Şcoala Ardeleană (Cluj-Napoca) să permită publicarea şi aici a fotografiilor apărute în volumul dedicat domnului profesor Ion Vartic – “Ion Vartic – în joc de oglinzi”. (link spre volumul publicat de Editura Şcoala Ardeleană)
Mulţumiri domnului Lucian Ştefănescu şi Editurii Şcoala Ardeleană!
Poza 1: Lucian Ștefănescu, Ioan Gyuri Pascu, Laurențiu Ulici și Ion Vartic, după reprezentanția cu „Englezește fără profesor”, Cenaclul din Tei, 1985.
Miriam Cuibus, Lucian Ștefănescu, Diana Cozma, Ioan Gyuri Pascu, Casa de cultură a studenților din Cluj, februarie 1990.
D-ale teatrului la „Echinox“
Ion Vartic
(fragment)
Dacă fondatorii trupei s-au îndreptat ulterior spre poezie, proză şi critică literară, urmaşii lor – mai actori decît primii – s-au mîntuit de epoca mohorîtă în care trăiau în primul rînd prin teatru. Spus mai explicit, ei au devenit, prin rigoare şi autocontrol, creatori de roluri, rivalizînd, fără exagerare, cu actorii profesionişti, dar avînd, precum fondatorii trupei, o calitate în plus, esenţială: erau filologi, aşa că înţelegeau mult mai repede sensul replicii, ştiau să frazeze corect, cu efect teatral instantaneu asupra spectatorilor. De-aici mi s-a născut ideea de a înfiinţa apoi, în 1990, cu ajutorul lui Marian Papahagi – pe atunci secretar de stat la Ministerul Învăţămîntului – o secţie de teatru în cadrul Facultăţii de Filologie din Cluj, una devenită pe parcursul dezvoltării ei facultate independentă.
Urmaşii – adică a doua şi a treia promoţie autointitulate „Ars Amatoria & fiii“ – s-au consacrat şi ei cu un spectacol devenit, la rîndul lui, emblematic pentru gruparea „Echinox“. E vorba de Englezeşte fără profesor, pieseta scrisă de Eugen Ionescu iniţial în româneşte şi reprezentată ulterior, în 1950, la Paris, sub titlul La Cantatrice chauve. Am montat-o, cu textul românesc, în premieră absolută, în 1980, reluînd-o, în alte versiuni scenice, în 1985 şi 1990. În 1980, Ionesco – cu acel „o“ final pentru numele româneşti transpuse franţuzeşte – era interzis în România, dar „Ionescu“, nume atât de banal, nu spunea nimic autorităţilor comuniste. În schimb, în 1985, cînd am reluat Englezeşte fără profesor într-o nouă montare, după cîteva reprezentaţii s-a sesizat Madam Cuţit. Adică Maria Vodă-Căpuşan, secretara de partid a Centrului Universitar clujean; fiind specialistă în teatrul francez, ştia foarte bine despre ce este vorba. A organizat formal o „vizionare“ (termen consacrat de cenzura comunistă) şi, după terminarea spectacolului a fugit din sală, lăsîndu-şi adjunctul să ne anunţe interzicerea. Am reuşit, însă, să mergem în turneu la Bucureşti, la Cenaclul din Tei, unde se adăpostise interzisul Cenaclu de Luni, deoarece preşedintele Centrului Universitar confundase sintagma „englezeşte fără profesor“ cu exerciţii practice de engleză înscenate.
Întrucît nu-l mai puteam juca totuşi pe Ionesco, ne-am îndreptat spre Caragiale, cu care însă am încurcat-o mult mai rău. Jucam, nu numai în Cluj, un spectacol cu mare priză la public, Temă şi variaţiuni, construit din şapte schiţe ale lui Caragiale şi înrămat, în debut, cu pieseta lui pre-pirandelliană, încă puţin cunoscută, Începem (cu accent pe discursul Doamnei Abracadabrante), iar în final cu textul său La mormîntul unei artiste. Nimeni nu credea că acest ultim text îi aparţine tot lui Caragiale, atît de bine ne reuşea întorsătura finală, tragic-patetică, a unui spectacol pînă atunci foarte comic, spus şi jucat cu mare savoare de către ars-amatori. Astăzi, aş zice că era un deznodămînt de „teatru al morţii“, cu o coregrafie de grup, în maniera lui Tadeusz Kantor: „Cînd actorul se retrage, şi mai ales de silă, simte catastrofa unor nenumărate morţi. Cînd el îşi ia adio de la garderoba lui, lasă acolo trupurile atîtor fiinţe, cari au fost carne din carnea lui“, adică „oameni toţi – nebuni şi cuminţi, proşti şi drăcoşi, buni, răi, geloşi, încornoraţi, naivi, infami, glorioşi, tîrîtori, deplorabili, ridiculi – dar toţi eroi, şi toţi, acuma, morţi“. Schiţele lui Caragiale erau legate unele de celelalte prin cînticele şi cuplete, cîntate de Ioan Gyuri Pascu, şi pe care, altădată, chiar le ascultaseră, în grădină la „Iunion“, personajele Nopţii furtunoase. Caragiale însă e subversiv prin definiţie, unul înnăscut. Îmi dau seama la ora asta că, dacă ar fi înscenat acum, vijeliosul său moment O lacună – referitor la faptul că „legea noastră penală prezintă o lacună“ – ar putea fi oprit cu menţiunea consacrată în comunism de „Nu e momentul“. În spectacolul nostru, cînd auzeau rostit răspicat pe scenă cuvîntul „tutulor“, spectatorii băteau din picioare şi aplaudau – li se părea că e o trimitere la felul în care îl rostea în discursuri Ceauşescu. Aşa că ne-am trezit iarăşi cu Maria Vodă-Căpuşan (bună cunoscătoare, de altfel, a lui Caragiale) şi cu adjunctul ei, pentru o nouă vizionare. Întrucît le-am arătat textul scriitorului, au plecat, pînă la urmă, cu coada între picioare. Totuşi, o altă întîmplare a făcut ca spectacolul acesta să fie interzis. În seara zilei de 1 Decembrie 1987, cu zece minute înainte de începerea spectacolului, cînd publicul se afla deja în sală, am fost chemat, împreună cu Liviu Maliţa, în foaierul Casei de Cultură a Studenţilor. Acolo, Nicolae Edroiu, secretarul de partid pe universitate, ne-a comunicat, pe un ton foarte ofensat, că el şi secretarul judeţean cu propaganda şi-au dat seama că „de 1 Decembrie ăştia îl joacă pe ăla care îşi bate joc de români. Toţi ungurii rîd de noi“. Spectacolul a fost, bineînţeles, interzis pe loc, iar spectatorii, trimişi la casă să-şi recupereze banii. Mie, Edroiu mi-a mai zis: „Mîine dimineaţă, la opt, să vă prezentaţi la Comitetul Culturii şi Educaţiei Socialiste“. Instituţia asta era acolo unde astăzi este Primăria. Cînd am ajuns, la opt fără cinci, Edroiu tocmai ieşea de acolo. Eram cam îngrijorat, trebuie să recunosc, însă preşedinta comitetului, Maria Cristian, s-a dovedit o femeie cumsecade. Cînd am ieşit de la comitet, în colţul Librăriei Universităţii, m-am întîlnit faţă în faţă cu adjunctul de secretar de partid al lui Edroiu. M-a întrebat cu ce mă mai ocup şi apoi a conchis: „Termină cu prostiile“. Spuneam mai înainte că eram cam îngrijorat, deoarece îmi venise în minte finalul nuvelei lui Milan Kundera, Nimeni nu va rîde, în care un asistent universitar făcea tot felul de farse, fără a ţine cont că „starea de spirit“ a epocii (adică a epocii comuniste) nu era potrivită pentru aşa ceva. Mă gîndeam că, dacă la „Cadre“ se vor uita puţin peste dosarul meu, vor observa că şase dintre interpreţii mei fugiseră în străinătate, iar al şaptelea – fostul interpret al lui Ostap Bender din spectacolul meu după Ilf şi Petrov – adică Hurezeanu, vorbea acum seară de seară la „Actualitatea românească“ de la Radio Europa Liberă. Mai adaug numai că, în epoca postdecembristă, istoricul N. Edroiu, apărătorul naţiei contra „Ăluia“, a fost ales membru-corespondent al Academiei Române. În eternitatea lui stupidă, D.A. Sturdza – cel care a supravegheat personal votul respingerii „imoralului“ Caragiale de la premiul Academiei – trebuie să fi fost încă o dată mulţumit.
„Apoi ne-am cunoscut mai bine, pentru că am intrat amândoi în trupa de teatru Ars Amatoria & Fiii, coordonată de profesorul Ion Vartic și de colegul și prietenul Liviu Malița, acum decan al facultății de teatru și televiziune din Cluj.
Repetițiile, spectacolele și turneele cu piesa „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu (prima variantă, scrisă în limba română, a piesei „Cântăreața cheală”), și apoi cu „Temă și variațiuni” de I.L.Caragiale, mi-au dat posibilitatea să stau câțiva ani buni în preajma lui Ioan Gyuri Pascu.”
„Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
Ioan Gyuri Pascu, Lucian Ştefănescu -„Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
„Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
„Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
Ioan Gyuri Pascu, Lucian Ştefănescu – „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
Mulţumiri domnului Lucian Ştefănescu pentru aceste fotografii însoţite de permisiunea de a le publica în acest site. Un extraordinar dar dăruit lumii. Chapeau!
Ars Amatoria şi Fiii – Temă şi variaţiuni, I.L.Caragiale, regia Ion Vartic
Ars Amatoria şi Fiii – Temă şi variaţiuni, I.L.Caragiale, regia Ion Vartic
Ars Amatoria şi Fiii – Temă şi variaţiuni, I.L.Caragiale, regia Ion Vartic
Ars Amatoria şi Fiii – Temă şi variaţiuni, I.L.Caragiale, regia Ion Vartic
Ars Amatoria şi Fiii – Temă şi variaţiuni, I.L.Caragiale, regia Ion Vartic
Ars Amatoria şi Fiii – Temă şi variaţiuni, I.L.Caragiale, regia Ion Vartic
