„Reprezentaţia din 14 iunie a fost dedicată prietenilor şi sponsorilor care ne-au susţinut în tot acest timp, adică un an şi jumătate de când Teatrul Spiritual a debutat cu primul spectacol, Eternul Spectator, în 17 decembrie 2014. Vă mulţumim dragi spectatori-prieteni-sponsori! Cu inima şi cu sufletul vă mulţumim! Pentru tot! Vă mulţumim şi pentru aplauzele prelungite, vă mulţumim pentru aprecieri şi pentru onestitate!
Mes, cea de-a cincea producţie a Teatrului Spiritual, propune aceeaşi temă (ca şi celelalte spectacole, cea a iubirii, bineînţeles. (Ce altceva ar putea fi “pentru suflet”? ) Putem uita de răul lumii, putem îndrepta ochiul acuzator astfel întărindu-i realitatea, ne putem preface că uităm de el sau îl putem privi până-n prăsele, până acolo unde răul doare. Iar durerea se vindecă cu şi prin iubire, cu-acea iubire pură, neatinsă de judecăţile lumii. Se pansează răul cu bucuria şi frumuseţea iubirii şi-aşa se poate vindeca. Nu ştim dacă există şi altă cale, noi pe asta o cunoaştem.” (Daniela Marin)
Revelion cu Dumnezeu (poem în proză realistăpentru două personaje ireale)
Personaje:
El: Ioan Gyuri Pascu
Ea: Daniela Marin
S-a jucat de numai două ori, în luna aprilie 2016. Am făcut acest text şi l-am pus într-o mare viteză în scenă doar pentru a strânge bani pentru următorul spectacol, “Mes”, pe care aveam năzuinţa să-l prezentăm în avantpremieră până la sfârşitul lunii iunie. Gyuri juca rolul Mes.
La a doua înfăţişare a “Revelionului”, am înţeles de ce nu trebuia să rămână doar o amintire într-un sertar. Am avut vreo 10-12 spectatori în sala Teatrului de Artă Bucureşti., Printre aceştia, o doamnă venită din Germania, unde locuia de mulţi ani. La finalul spectacolului, ne-a povestit cum ajunsese dumneaei spectatoarea noastră. Dorindu-şi să afle ce se mai întâmplă în teatrul din România şi fără să ceară recomandări de la prieteni, a citit în revista Zile şi nopţi (cred), anunţul despre spectacolul nostru. Cum nu auzise nici de Teatrul de Artă Bucureşti, a ales să vadă un spectacol al acestui teatru necunoscut.
Multă bucurie ne-a adus această spectatoare. Cuvintele sale ne-au dăruit mai mult decât puterea de a continua. Ne-au dăruit certitudinea că piesele noastre ajută oamenii să se înţeleagă, să-şi găsească răspunsuri, să se vindece măcar de-o parte din sfărâmările existenţiale chiar atunci, pe loc, chiar în timpul spectacolului. “De-aş fi văzut această piesă în urmă cu 20 de ani!…” a început spectatoarea noastră conversaţia la finalul spectacolului. Asta după ce ne întrebase cine suntem noi.
Am rămas de vorbă atât cât ne-a permis respectul pentru timpul petrecut peste program al regizorului tehnic. “Trebuie să vă faceţi cumva cunoscuţi. Dacă astfel de piese faceţi, trebuie neapărat.”
Aceea a fost şi ultima reprezentaţie. Am intrat în foc continuu în producţia lui Mes.
Autocronică la un mic spectacol
De obicei, cronica unui spectacol e făcută de un specialist care găseste în text şi în joc metafore, simboluri, înţelesuri la care realizatorii, poate, nici nu s-au gândit ori caută nodurile din papura spectacolului, pe care le aştern, cu aplomb, pe hârtie.
Eu n-o să fac nici una , nici alta, ci o să vă spun de ce îmi place mie să joc în spectacolul „Revelion cu Dumnezeu”.
În mod firesc, un spectacol în două personaje îţi dă posibilitatea de a avea un rol consistent, bogat în replici, trăiri, nuanţe. Dar, motivul principal pentru care îmi place să joc în acest spectacol este acela că, toate întrebările pe care personajul meu şi le pune, mi le-am pus şi eu, de multe ori în viaţa mea de zi cu zi. Şi am găsit fel şi fel de răspunsuri, am creat tot felul de justificări pentru gândurile şi pentru faptele mele.
Mi-au trebuit mulţi ani ca să-mi dau seama că, de fapt, nu există întrebări fără răspuns, nu există nicio întrebare fără răspuns (am şi scris pe blogu’ ăsta un articolaş cu acest titlu). Şi „nu ştiu” e un răspuns.
Mi-au trebuit mulţi ani să înţeleg că toate întrebările sunt puse, cum e şi firesc, de minte şi, din păcate, majoritatea răspunsurilor sunt date tot de minte! Şi, astfel, nu prea avem cum să ieşim din labirint!
E nevoie de acele câteva raspunsuri venite din meta-minte, de acele gânduri negândite, cum le spun eu, pentru a sparge tipare.
De aceea, e adecvat să dăm, mai ades, întrebărilor noastre un iz retoric, să nu aşteptăm un răspuns imediat, ci doar să fim atenţi. CONŞTIENT ATENŢI la tot ceea ce se întâmplă în noi şi în jurul nostru. Uneori răspunsurile vin de la un film, un vers, un cântec, un om întâlnit „întâmplător”, de la o experienţă mai puternică.
De altfel, experienţa înţeleasă e cea mai bună şcoală spirituală (să nu se supere coach-ii de dezvoltare personală).
Poţi chiar „cuantifica” nivelul de evoluţie spirituală în funcţie de întrebări. Cu cât mai puţine întrebări ai, cu atât mai evoluat spiritual eşti. ( Vorbesc de cei cu o inteligenţă şi o dreaptă măsură.)
Multora ni se promite iluminarea (în zece, douăzeci, patruzeci de paşi). Eu zic: un om iluminat nu mai are întrebări.
Oh, dar am divagat şi eu voiam doar sa vă spun de ce îmi place să joc în spectacolul „ Revelion cu Dumnezeu” al Teatrului Spiritual.
Pentru că şi eu, ca şi personajul din piesă, m-am rătacit, adesea în Labirintul Întrebărilor!
Mulţumesc pentru răbdare şi spor în diminuarea listei de întrebări!
Un scenariu alcătuit din cuvintele publicate în cele cinci cărţi, din versurile cântecelor lui Ioan Gyuri Pascu. Pornind de la ideea unei repetiţii pentru un viitor spectacol, parcurgem texte poetice şi filozofice, întrepătrunse de melodiile de pe noul, la vremea aceea, album muzical intitulat chiar Casa Inimii.
Din păcate, spectacolul a avut o singură reprezentaţie pe care nu am înregistrat-o video. Avem câteva fragmente din repetiţii.
„De puţine ori mi s-a intâmplat să mă bucur atât de tare pentru realizarea unui proiect, ca în cazul spectacolului „4×4 personaje”!
Nu sunt ipocrit să spun că nu m-am bucurat şi pentru mine, pentru ocazia de a da viaţă unui număr de 4 personaje în acelaşi spectacol! (Mi s-a mai întâmplat ceva asemanator, în 1986, la Cluj, când am jucat 5 roluri într-un spectacol Caragiale).
Dar, cel mai mult m-am bucurat pentru colegii de echipă: pentru autoarea si regizoarea spectacolului, Daniela Marin, care, iată, îşi implineşte (niţelus cam târziu) nişte vise luminoase şi pentru cei trei actori tineri – Ioana Ancea, Alice Nicolae şi Andrei Roşu, care, prin acest spectacol, sunt convins că şi-au sporit încrederea în darurile lor, ducând 4 roluri grele şi profunde, într-o piesă necunoscută publicului larg, cu forţa sincerităţii, a emoţiei autentice!
Mă bucură, îndeobşte, lucrul ce se leapădă de condiţional optativ, lucrul de indicativ prezent al verbelor A FI, A VREA, A FACE!
Mă bucură nespus ajutorul unor oameni de dincolo de scenă: Irina Gănescu şi Andrei Bănescu – pictura şi grafica, Iolanda şi Ionel Mihai – croitorie şi tâmplărie, Octav Cobilanschi – panouri şi electrică, Nicu Vlăsceanu – foto – video, Eugen – lumini , Costi – sunet.
Totul a plecat de la un autor, 4 actori şi trei verbe:
A FI talentat, încrezător, răbdător şi iubitor de sine şi de oameni.
A VREA să rostesti Adevăr cu ajutorul frumoasei iluzii care este Teatrul! Să atingi inimi care vor să fie atinse! Să deschizi minţi care vor sa fie deschise! Să deschizi uşa IUBIRII cu fiecare cuvânt rostit pe scenă!
A FACE totul posibil, indiferent de obstacole!
Ce poate fi mai frumos pentru un artist dacă nu să trăiască asemenea momente pentru care cuvintele sunt palid tălmaci, într-o seară de toamnă, pe o scenă mică, cu ocazia unui spectacol numit, atât de simplu şi de banal:
4×4 personaje!”
Ioan Gyuri Pascu, 20 octombrie 2015
În Bucureşti, spectacolele Teatrului Spiritual au fost găzduite de Teatrul de Artă Bucureşti.
Aproape trei sferturi din această piesă se regăsesc în montajul de mai sus, fiind preluate din spectacole diferite şi, mai cu seamă, din chiar ultima reprezentaţie, cea din 23 septembrie 2016.
31 august rămâne unul din momentele de rememorare (și nu de comemorare) ale spiritul înalt care și-a sacrificat o fărâmă din eternitate pentru a vizita această planetă și pentru a ne oferi cu generozitate șansa fantastică de a-L întâlni sub diferite nume (Gyuri, Mes, Nemuriciul, Cadâr, Petko, etc).
Fără a le critica, site-urile de specialitate vorbesc sec despre Gyuri, consemnând simplist: muzician și actor român care în 1988-1989, după absolvirea facultății a predat limba și literatura română la o școală primară, punctând totodată diverse momente și aspecte ale activității sale.
Cred, sincer, că în esența, aceasta a fost și a rămas Gyuri, nu doar un profesor, ci un dascăl, care și-a lăsat pecetele-n lumini, astfel cum inspirat spune un cantautor (Ion Popa) într-o melodie dedicată învățătorului său. Gyuri este un veritabil Domnul Trandafir modern, un dascăl al sufletelor și „suferințelor” noastre, care dacă nu exista, trebuia inventat. Și El trebuia inventat pentru oamenii buni, care astfel, prin El, ei să devină fabuloși.
Aceasta a făcut și face Gyuri. A venit pentru a fi, așa cum spunea personajul său Mes: „eu nu sunt sac, sunt mânușă, … adică eu nu primesc, eu dau”, și nu doar timp, iubire, compasiune, ci o întreagă stare de spirit, pentru că în final, asta ne-a fost dăruit, nu doar un simplu om, ci o stare de spirit, o bucurie sufletească ce nu se poate descrie, dar pe care o simți atât de aproape, încât este cu neputință să o mai poți tăgădui. O bucurie oferită tuturor celor care au dorit și au fost în măsură să o primească.
Și pentru a puncta doar una din împlinirile (și nu doar proiectele) sale de suflet, care au alcătuit starea: am fost profund marcat de fenomenul Teatrul Spiritual cu tot ceea ce a implicat, text, regie, muzică, etc și mai ales artiști.
Un alt fel de teatru, în care nu vizionai sau revizionai un spectacol, ci îl trăiai. Ori de câte ori reveneai să participi chiar și la experiența aceleiași reprezentații, sentimentul, senzația era neschimbată: indiferent de numărul personajelor, nu aveai în față doar un grup de actori extraordinar de talentați care interpretează cu har o piesă. Aceștia se transformau în veritabile entități de lumină, în ghizi spirituali care te conduceau în acea experiență fabuloasă la care participai, pe care o trăiai și în a cărei vrajă rămâneai multe zile după.
O perioadă minunată în care timpul nu se mai supunea șabloanelor calendarului, ci era circumscris reperelor spectacolelor, întâlnirilor cu acei făuritori de fericire adunați în jurul lui Gyuri.
A fost mânușă, s-a oferit tuturor celor care au dorit, au putut, au „trebuit” să primească un strop de lumină și a punctat timpul cu absolutul său divin.
Un singur lucru nu am învățat de la dascălul sufletelor și „suferințelor” noastre: cum să „tratezi” dulcea dependență pe care o dă Starea de spirit Ioan Gyuri Pascu.
Sunt atât de multe lucruri care-mi trec prin minte, iar exerciţiul ăsta, să îmi imaginez că te am în faţa mea şi îţi vorbesc, mă emoţionează mult.
Vreau să ştii că îmi pare rău pentru că nu te-am înţeles şi nu te-am ascultat mereu. Au trecut anii şi multe din vorbele tale au avut ecou în mine şi-aşa am ajuns să le înţeleg.
Chiar dacă am fost departe, au fost destule momente când m-am gândit: ”Aici, Gyuri mi-ar fi zis asta!” Şi apoi mă linişteam, vorbele tale mă făceau să mă simt mai împăcată cu mine însămi şi cu viaţa.
Mi-e dor de cuvintele tale, mi-e dor de glumele tale, chiar acum mă gândesc că poate ai râde de ceea ce scriu acum, ştii că îmi plăcea când mă imitai şi râdeai de mine.
Nu cred că sunt prea bună să-mi exprim sentimentele, dar am vorbit de multe ori despre tine, mereu cu drag, mereu cu admiraţie şi cu părere de rău că am petrecut mult prea puţin timp împreună, dar chiar şi aşa, vei rămâne unul dintre oamenii care şi-au lăsat o amprentă asupra mea pentru totdeauna şi îţi sunt recunoscatoare pentru tot.
Întâlnirea noastră nu a fost doar o întâlnire pentru scenă, a fost mult mai mult de atât…
Cu mult drag şi dor,
De la “cea mai lungă actriţă”
Pentru cel mai “scurt actor”!
Foto: Irina Maria Gănescu
Foto: Repetiţie pentru Eternul Spectator, decembrie 2014
Fotografii din spectacolul “Eternul Spectator”de Maria Ştefănescu
Din spectacolul UNATC “Fundătura” după Azilul de Maxim Gorki, regia Mircea Rusu
N-am vrut să scriu asta ca pe o scrisoare. Mi s-a părut puțin ridicol, căci chiar dacă aș ști unde ești, nu cred că la tine mai ajung scrisori. Dar cred în gânduri și în energii bune și sper ca astea să ajungă la tine cumva.
Azi dimineață m-am trezit plângând. Am plâns cu lacrimi mari și suspine, cum nu am mai făcut-o de mult. Am visat că reluam spectacolul nostru, tu nu erai acolo, dar noi repetam cântecele tale. Și muream de drag. Mă minunam de ce energie frumoasă are muzica pe care ai scris-o și de câți oameni ai adunat care se bucură să o cânte. Apoi Attila mi-a făcut un semn să încep Cântecul lui Bambi, am cântat primele versuri și m-am trezit plângând. De dor.
Mi-e dor de tine. Mi-e dor de cât erai de bun. De talentul tău, de sensibilitatea ta, de prietenia ta, de laudele tale spuse pe un ton atât de grav încât le luai drept fapte fără putință de tăgadă. De cum ne “certai”. De cum voiai de la noi perfecțiunea, dar ne iubeai și așa imperfecți. De lucrurile alea simple, dar rare, ca atunci când mi se făcea pielea de găină de câte ori ajungeam să cânt versul “Și nu te-ntreabă nimeni cât de singur te simți”.
Și dacă toate astea au ajuns la tine cumva, sper să ajungă și gândul meu de mulțumire. Mulțumesc că ai fost bun cu mine, că ai crezut că pot, că mi-ai dat roluri și cântece, și speranță, și bucurie. Tu mie mi-ai bucurat sufletul, Gyuri, și asta se întâmplă rar în viața omului.
Eternul Spectator scenariu de Daniela Marin, după cartea NOI în secolul XXI, volumul 2, de Daria Gănescu şi Daniela Marin, 2014
rol – Personajul Albastru
Muzica: Ioan Gyuri Pascu
Fotografii de Maria Stefanescu
Fotografii de Maria Ştefănescu
Spectacolul s-a jucat în scena Teatrului de Artă Bucureşti între decembrie 2014 şi mai 2016.
„La facultate, la teoria literaturii, am înteles (şi cu mintea) caracterul iniţiatic al artei scrise, încă din cele mai vechi timpuri, de la Ghilgamesh şi Ulysse, până în zilele noastre.
Ca şi vieţuirea şi arta avea rol iniţiatic în devenirea spirituală. Acelaşi rol.
Am ajuns, apoi, la Calderon de la Barca si la Shakespeare pentru a înţelege că teatrul rosteşte adevăr cu ajutorul iluziei şi am înţeles că viaţa e teatru şi teatrul e viaţă. Şi am început să mă conştientizez ca actor şi spectator al vieţii mele. Am început să scriu cântece cu acţiunea în cer: ’Alerg printre stele” şi „Aşa departe cerul tău” – 1984. Înţelesesem deplin ceea ce ştiam de mic: că voi rosti şi făptui Adevăr cu ajutorul Artei! Aşa cum Platon şi Socrate au făcut-o prin dialog, Pitagora prin numere. Există multe căi prin care Adevărul şerpuitor prin iluzie se revelează.” Ioan Gyuri Pascu
