31 august rămâne unul din momentele de rememorare (și nu de comemorare) ale spiritul înalt care și-a sacrificat o fărâmă din eternitate pentru a vizita această planetă și pentru a ne oferi cu generozitate șansa fantastică de a-L întâlni sub diferite nume (Gyuri, Mes, Nemuriciul, Cadâr, Petko, etc).
Fără a le critica, site-urile de specialitate vorbesc sec despre Gyuri, consemnând simplist: muzician și actor român care în 1988-1989, după absolvirea facultății a predat limba și literatura română la o școală primară, punctând totodată diverse momente și aspecte ale activității sale.
Cred, sincer, că în esența, aceasta a fost și a rămas Gyuri, nu doar un profesor, ci un dascăl, care și-a lăsat pecetele-n lumini, astfel cum inspirat spune un cantautor (Ion Popa) într-o melodie dedicată învățătorului său. Gyuri este un veritabil Domnul Trandafir modern, un dascăl al sufletelor și „suferințelor” noastre, care dacă nu exista, trebuia inventat. Și El trebuia inventat pentru oamenii buni, care astfel, prin El, ei să devină fabuloși.
Aceasta a făcut și face Gyuri. A venit pentru a fi, așa cum spunea personajul său Mes: „eu nu sunt sac, sunt mânușă, … adică eu nu primesc, eu dau”, și nu doar timp, iubire, compasiune, ci o întreagă stare de spirit, pentru că în final, asta ne-a fost dăruit, nu doar un simplu om, ci o stare de spirit, o bucurie sufletească ce nu se poate descrie, dar pe care o simți atât de aproape, încât este cu neputință să o mai poți tăgădui. O bucurie oferită tuturor celor care au dorit și au fost în măsură să o primească.
Și pentru a puncta doar una din împlinirile (și nu doar proiectele) sale de suflet, care au alcătuit starea: am fost profund marcat de fenomenul Teatrul Spiritual cu tot ceea ce a implicat, text, regie, muzică, etc și mai ales artiști.
Un alt fel de teatru, în care nu vizionai sau revizionai un spectacol, ci îl trăiai. Ori de câte ori reveneai să participi chiar și la experiența aceleiași reprezentații, sentimentul, senzația era neschimbată: indiferent de numărul personajelor, nu aveai în față doar un grup de actori extraordinar de talentați care interpretează cu har o piesă. Aceștia se transformau în veritabile entități de lumină, în ghizi spirituali care te conduceau în acea experiență fabuloasă la care participai, pe care o trăiai și în a cărei vrajă rămâneai multe zile după.
O perioadă minunată în care timpul nu se mai supunea șabloanelor calendarului, ci era circumscris reperelor spectacolelor, întâlnirilor cu acei făuritori de fericire adunați în jurul lui Gyuri.
A fost mânușă, s-a oferit tuturor celor care au dorit, au putut, au „trebuit” să primească un strop de lumină și a punctat timpul cu absolutul său divin.
Un singur lucru nu am învățat de la dascălul sufletelor și „suferințelor” noastre: cum să „tratezi” dulcea dependență pe care o dă Starea de spirit Ioan Gyuri Pascu.
