Dragă Gyuri,
N-am vrut să scriu asta ca pe o scrisoare. Mi s-a părut puțin ridicol, căci chiar dacă aș ști unde ești, nu cred că la tine mai ajung scrisori. Dar cred în gânduri și în energii bune și sper ca astea să ajungă la tine cumva.
Azi dimineață m-am trezit plângând. Am plâns cu lacrimi mari și suspine, cum nu am mai făcut-o de mult. Am visat că reluam spectacolul nostru, tu nu erai acolo, dar noi repetam cântecele tale. Și muream de drag. Mă minunam de ce energie frumoasă are muzica pe care ai scris-o și de câți oameni ai adunat care se bucură să o cânte. Apoi Attila mi-a făcut un semn să încep Cântecul lui Bambi, am cântat primele versuri și m-am trezit plângând. De dor.
Mi-e dor de tine. Mi-e dor de cât erai de bun. De talentul tău, de sensibilitatea ta, de prietenia ta, de laudele tale spuse pe un ton atât de grav încât le luai drept fapte fără putință de tăgadă. De cum ne “certai”. De cum voiai de la noi perfecțiunea, dar ne iubeai și așa imperfecți. De lucrurile alea simple, dar rare, ca atunci când mi se făcea pielea de găină de câte ori ajungeam să cânt versul “Și nu te-ntreabă nimeni cât de singur te simți”.
Și dacă toate astea au ajuns la tine cumva, sper să ajungă și gândul meu de mulțumire. Mulțumesc că ai fost bun cu mine, că ai crezut că pot, că mi-ai dat roluri și cântece, și speranță, și bucurie. Tu mie mi-ai bucurat sufletul, Gyuri, și asta se întâmplă rar în viața omului.
Mulțumesc!
In pauza unei repetitii pentru spectacolul „Mes”.