Autor: root

„Astăzi e ziua ta…” : Ioan Gyuri Pascu – 31 august 2004

Publicat de de root în JURNALUL, Popup

De la: Jurnalul.ro

I se spune „cel mic si cu barba de la Divertis”. El canta, compune, scrie povesti si texte umoristice. Ioan Gyuri Pascu isi aniverseaza astazi ziua de nastere.

„Sunt un om mult mai normal decat crede lumea”

„Sunt oameni care isi fac probleme la o anumita varsta, eu nu am astfel de probleme. Pentru mine, faptul ca implinesc 43 de ani inseamna pur si simplu ca mai trece un an, totu-i relativ in spatiul nostru tridimensional asa ca varsta noastra e doar asa, ceva care face parte din spirala lumii, nu e nimic spectaculos. M-am consultat cu colegii cum imi voi sarbatori ziua de nastere. Vreau sa fac o treaba la mine in curte, sa se adune cativa prieteni, pe aici, prin curte, mai gratarim ceva. M-am gandit si la chestii mai interesante, dar nu mi-a venit nimic in minte. Mi se pare ca timpul trece ceva mai repede acum, dar ce mi s-a parut ciudat e ca, de obicei, aud ca barbatii au o criza la 40 de ani si dupa ce am depasit 40 am avut o chestie placuta. M-am simtit brusc ca la 31 si efectiv am acest atu, ca, implinind 43 de ani, ma simt ca la 33. Doar prin barba imi apar niste fire albe, dar in rest e ca acum 10 ani. Poate sunt ceva mai comod. Va spun ca la treizeci si ceva de ani ma simteam mai batran ca acum. In tot timpul asta se schimba multe.

Toti au familii, nu se mai fac chefurile alea. Prin ’87, de ziua mea, fiind la „Serbarile marii”, tin minte ca am petrecut acolo cu prietenii mei.

La un moment dat am cantat un blues alaturi de doi prieteni, care a durat treizeci si ceva de minute. A fost ceva interesant. Fiind tineri si fara obligatii, faceam niste chefuri care durau pana cand rezistam. In ultimii trei, patru ani mi se pare ca timpul trece prea repede. 18 ore de acum corespund celor 24 de ore de acum 10 ani. Sunt 95% convins ca ceva se invarte mai repede si timpul trece mai repede, chiar daca folosim aceleasi masuri. Cred ca s-a comprimat timpul. Incet-incet incepi sa te inveti cu asteptarile astea, ca nu sunt bune intotdeauna si dupa, incepi sa traiesti puternic prezentul ca sa-ti poti face un viitor ca lumea. De ziua mea imi doresc sanatate si mult mai multa liniste imprejur. Nu imi doresc ceva special, pentru ca acesti ani au trecut. Cand traiesti fiecare clipa ca si cum nu stii ce va urma nu ai probleme, inaintarea in varsta nu e nici o povara. Eu cred ca fizicul se supune psihicului si sufletescului. Cand eram mic aveam un regret: nu imi dadeau la gradinita o furculita mai frumoasa.

Acum nu mai am regrete. Sunt un om care incearca sa-si gaseasca intelepciunea timpului si luminarea sufletului, care a trecut de multe lucruri; un om mult mai normal decat crede lumea.”

SANSA

„Fiind tineri si fara obligatii, faceam niste chefuri care durau pana cand rezistam”

CONDITIE

„Cand traiesti fiecare clipa ca si cum nu stii ce va urma nu ai probleme, inaintarea in varsta nu e nici o povara” – Ioan Gyuri Pascu, actor si cantaret

https://jurnalul.ro/calendar/astazi-e-ziua-ta-ioan-gyuri-pascu-31-august-2004-62148.html

VIDEO: Ioan Gyuri Pascu despre albumul „Electromagnetic Love”

Publicat de de root în Info Music, Popup

Autor:  Alexandra Necula

Ioan Gyuri Pascu a lansat un nou album ce se intitulează „Electromagnetic Love”. Artistul îl aduce și la București, în cadrul unui concert de lansare, caracterizat prin simplitate, sinceritate și bună dispoziție. Evenimentul va avea loc la Silver Church pe 25 aprilie. Acesta face parte dintr-un turneu de promovare, ce ajuns până acum în Buzău, Bacău, Piatra Neamț, Iași, Cluj, Sebeș și Târgu Mureș. Chiar de ziua de nume a artistului, Sfântul Gheorghe, am avut ocazia să aflăm povestea materialului în cadrul unui video interviu InfoMusic.

„Electromagnetic Love” apare la o distanță de aproape 5 ani față de ultima lansare discografică a lui Gyuri Pascu & The Blue Workers. În principal, piesele au prins formă în două etape sau „bufeuri de inspirație”, cum le numește artistul, ce au avut loc pe la sfârșitul anului 2011 și în septembrie 2012. Din respectivele bufeuri au rămas pe dinafară multe piese, ce vor apărea pe un viitor material, despre care artistul ne-a mărturisit că vrea să-l facă vintage, foarte simplu și să-l intituleze „Storyteller”. Dar până atunci, Gyuri Pasu are de finalizat turneul de promovare început în Moldova. Concertul de la București va fi urmat de spectacole în Craiova, Timișoara, Sibiu, Brașov și Galați. 

„Am ales câteva cântece din primul bufeu, câteva din al doilea și lucrând așa prin autofinanțare și prin lucru cu prietenii s-a mai prelungit un pic treaba și am terminat în anul acesta, 2013, înregistrările și deja am pornit turneul de promovare și am avut 7 concerte” – Ioan Gyuri Pascu pentru InfoMusic

În cadrul concertului din Silver Church, Gyuri Pascu va fi acompaniat pe scenă de Teo Boar şi Vlady Cnejevici, care îl însoțesc la fiecare concert The Blue Workers, dar este posibil să aibă și câțiva invitați, precum violonistul Cristi Hora. Artistul își dorește ca totul să fie cât mai simplu, sincer, iar muzica să creeze un câmp electromagnetic în care toți ascultătorii să simtă energia pozitivă.

„Am marea speranță ca la București să vină și violonistul cu care am lucrat la 2 piese, Cristi Horia, care cântă și cu domnul Mărgineanu, mai are un proiect cu o chitară și o vioară. Am două piese la care a cântat și măcar una dintre ele…sper să repetăm și să-l putem invita pe scenă, să vină. Să vedem cine se mai nimerește pe acolo…  să cântăm cu publicul, asta este ideea de fapt. Eu sunt adeptul simplității. Nu știu să scriu cântece complicate și mănânc ceea ce gătesc… Bucuria mea este să scriu cântece și să cânt” – Ioan Gyuri Pascu

Albumul va fi disponibil pentru cumpărare pe online, în principal. Momentant nu sunt puse la punct detalii privind acest aspect, dar doritorii pot fi la curent cu noutățile de pe pagina de Facebook Ioan Gyuri Pascu & The Blue Workers, actualizată la timp cei doi colegi, Teo și Vlady. În ceea ce-l privește pe Gyuri, acesta nici măcar nu are cont de Facebook, dar este intrigat de fenomen și chiar cântă o piesă referitoare la rețeaua de socializare.

„Discul se va găsi cel mai probabil pe net pentru că eu m-am fript foarte mult cu magazinele astea normale (…) Acum să vedem. Am fost foarte mulți ani anti-net, n-am avut adresă de mail până în 2010. Acum am și cont de YouTube, dar n-am cont de Facebook de exemplu. Colegii mei de trupă, Teo și cu Vlady se ocupă pagina de Facebook și toată ziua mulțumesc și pun poze. Teo stă cu tableta toată noaptea… Eu chiar am un cântec care deschide albumul, se numește „The Song” și chiar spune la un moment dat într-o strofă: They say let’s see what you’ve got / Are you on facebook? / No, I am not / So consider you noname / And you can’t be on Rock of Fame these days” – Ioan Gyuri Pascu

Cuvântul de bază al albumului este iubirea, iar în jurul acestui concept se creează câmpul electromagnetic muzical. Soundul discului este extrem de variat, având piese de la folk vorbit la blues, jazz rock sau punk. Cele 11 cântece, dintre care amintim „The Song”, „Caută inima”, „Cover Me”, „La Modă”, „Magic” și „Nu te lăsa”, se leagă foarte bine între ele, oferind o poveste muzicală interesantă, cu diferite stări sufletești. Gyuri Pascu are în plan și în jur de 4-5 videoclipuri, iar piesele nominalizate până acum sunt „Nu te lăsa”, „Sweet little bird”, care a atras atenția unei tinere regizoare, „The Song” și „Tango”.

„Toate piesele abordează de fapt un subiect esențial, care este iubirea, dar iubirea nu văzută ca o chestie extrem de carnală, ci iubirea ca un câmp eletromagnetic protector. De aceea și albumul se numește Electromagnetic Love, pentru că își dorește să creeze un câmp electromagnetic foarte frumos care să fie și protector și iluminator pentru oameni și textele sunt pe măsură, zic eu. Cine ascultă și vede textele, în mod sigur i se va produce un switch și se va îndrepta cu ochii înspre înlăuntrul său” – Ioan Gyuri Pascu

https://www.infomusic.ro/interviu/video-ioan-gyuri-pascu-povestea-noului-album-electromagnetic-love/

Despre talentul de a fi altfel: Ioan Gyuri Pascu (1961-2016)

Publicat de de root în Europa libera, Popup

26 septembrie, 2016 – Lucian Ştefănescu

L-am cunoscut în 1984 pe unul din coridoarele Facultății de litere din Cluj (pe vremea aceea i se spunea facultatea de filologie).

Am crezut la început că era unul din studenții străini aflați în anul pregătitor, anul învățării limbii române. Vorbea o românească stîlcită înadins, la început ca aceea vorbită de un arab, apoi dintr-o dată ca româna vorbită de un grec, sau de un student din America de sud, după care brusc trecea la un puternic accent unguresc, apoi vorbea ca un sas de pe la Sibiu.

Era, bineînțeles, o poantă cu care-și distra într-o pauză de curs colegii de an (era în primul an la română-spaniolă, eu eram în anul trei).

Apoi ne-am cunoscut mai bine, pentru că am intrat amândoi în trupa de teatru Ars Amatoria & Fiii, coordonată de profesorul Ion Vartic și de colegul și prietenul Liviu Malița, acum decan al facultății de teatru și televiziune din Cluj.

Repetițiile, spectacolele și turneele cu piesa „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu (prima variantă, scrisă în limba română, a piesei „Cântăreața cheală”), și apoi cu „Temă și variațiuni” de I.L.Caragiale, mi-au dat posibilitatea să stau câțiva ani buni în preajma lui Ioan Gyuri Pascu.

De la stînga la dreapta: Lucian Ștefănescu (Dl Smith), Ioan Gyuri Pascu (Dl Martin) și Adelina Groșan, (Dna Martin), în „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985

Era un om care mustea de talent actoricesc și muzical, avea un spirit improvizatoric desăvîrșit – pe scenă, dar și în viața reală, și orice întîlnire cu el în viața noastră de studenți se transforma într-o sesiune vulcanică de rîs, un rîs tonic, cu crampe în stomac și lacrimi șiroind, un rîs necesar și revigorant într-o epocă întunecată și friguroasă.

Înainte să intre la Filo la Cluj, a dat examen la facultatea de teatru de la Tîrgu-Mureș, unde nu a fost admis (mi-a povestit într-o zi că una din profesoarele din comisia de examen i-a spus că nu va fi niciodată actor, pentru că era prea mic de statură). A mai dat, dacă nu mă înșel, două examene la filologia din București, dar tot așa, fără să intre.

Dar nu s-a lăsat, și după ce a intrat la facultate la Cluj spunea că nu se va lăsa, și va ajunge într-o bună zi un actor faimos.

Ioan Gyuri Pascu a fost însă faimos cu mult înainte de a deveni popularul actor și interpret de după 1989.

Erau vestite chefurile boemei studențești clujene, în special cele de la Căminul 6, căminul Filologiei din Hașdeu. Aici s-a petrecut una din scenele care a făcut vîlvă în ce-l privește, și care explică într-un fel de ce era așa vestit. Rînduiala administrativă de atunci prevedea ca la recepția căminului să fie de serviciu o studentă, care trebuia să urce în camere pentru a le chema jos în hol pe studentele ce aveau vizitatori. Într-o seară, Gyuri a venit în vizită la una din colegele sale. A intrat în hol, s-a apropiat de fata de la recepție, i-a spus șoptit și rar, la început: „Vă rog frumos să o chemați pe X de la camera cutare, dar foarte repede…”, izbucnind imediat într-un urlet: „PENTRU CĂ SÎNT BOLNAV DE NERVI!!”. Biata fată s-a răsturnat cu scaunul pe spate, iar Gyuri a sărit imediat s-o ajute să nu cadă, bolborosind niște scuze printre hohotele de rîs.

În afară de talentul actoricesc și muzical, Gyuri mai avea un talent, acela de a fi cu totul altfel, într-o lume în care se încerca uniformizarea tuturor, în care nu aveai voie să ieși din rînd, în care nu era bine uneori să rîzi pe față.

Țin minte că într-una din iernile cumplite de dinainte de 1989, cred că era 1986, Clujul se transformase într-un imens patinoar. După o ploaie de mai multe zile, s-a lăsat un ger năpraznic care a acoperit toate străzile orașului cu un strat gros de ghiață. Oamenii încercau să se ducă la treburile lor făcând o echilibristică imposibilă, din loc în loc puteai vedea doamne în vîrstă căzute în poziții grotești, troleibuzele și autobuzele nu circulau, iar pe străzi erau șiruri lungi de automobile (toate Dacia 1300) ciocnite în carambol după ce derapaseră pe ghiață.

Și la capătul pieței centrale, la intrarea în strada Matei Corvin, văd venind în viteză din depărtare un omuleț strecurîndu-se abil și rapid printre trecătorii care își bălăbăneau brațele haotic încercînd să nu cadă.

Era Gyuri Pascu, pe patine. Ne salutăm, și-l întreb: „O să clănțăni cu astea pe scările de la Filo!?”. „Ba nu, băi”, spune el rîzînd „că am bocancii la mine!”. Și deschide geanta și îmi arată, între caietele studențești și cursurile xeroxate, o pereche de ghete într-o pungă de plastic.

Am spus mai devreme că am stat cîțiva ani buni în preajma lui Gyuri Pascu din cauză că am jucat împreună în „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu și în „Temă și variațiuni” de I.L. Caragiale.

Nenumărate au fost întîmplările hazlii în vremea aceea, la repetiții, în spectacole și în turnee. Una dintre ele îmi vine acum în minte, de care am rîs amândoi peste ani când ne-am amintit de ea. O regulă a jocului pe scenă – ne-a învățat asta profesorul Vartic – este să nu rîdem în momentele comice ale piesei. Cum Gyuri știa că eu mă pot abține foarte greu să nu mă umfle rîsul, la una din replicile mele din „Englezește fără profesor” (cred că era „Când sună la ușă uneori e cineva, altădată nu e nimeni” – noi stăteam unul în fața altuia cu brațele întinse, și trebuia să fim impasbili, să nu schițăm nici o grimasă), Gyuri se uită în ochii mei, și se strîmbă preț de o secundă la mine grotesc, fără ca nimeni din sală să-l vadă. Iar eu, ca să nu izbucnesc în rîs, și să nu stric scena, a trebuit să-mi mușc buza de jos pînă la sânge.

M-am întîlnit cu Gyuri Pascu ultima oară prin 2009, sau 2010, nu mai știu exact. Ținea un restaurant în București împreună cu un amic bucătar din Agnita, orașul său natal. Era un restaurant unde aveau loc concerte de jazz, în seara aceea cred că a cântat trupa ghitaristului Capriel Dedeian. Gyuri părea obosit, lipsit parcă de acel neastîmpăr care-l anima în anii când jucam împreună teatru. Renunțase la multe proiecte, nu mai juca împreună cu Divertișii, dar era oarecum destins, deși în zîmbetul lui se strecurase vag o umbră de tristețe. Am stat de vorbă despre muzică, ne-am amintit de anii de la Cluj. Mi se spune că restaurantul acela din București al lui Ioan Gyuri Pascu nu mai există.

Apoi ne-am văzut fiecare de drumurile noastre, și ultima oară când am vorbit cu el a fost în 2013, când eu mă aflam în drum de la Cluj spre București, iar el tocmai venise la Cluj să-și lanseze o carte, și m-a sunat să mă invite la lansare. Era același Gyuri pe care-l știam la telefon, cu vorba sa molcomă, deși poate puțin mai tristă.

Îndrăznesc la sfîrșitul acestei evocări să propun cititorilor acestui articol un fragment dintr-un text pe care mi l-a cerut Liviu Malița pentru o carte dedicată profesorului Ion Vartic. E descrisă aici o emoție pe care am trăit-o în anii când am jucat teatru împreună cu Ioan Gyuri Pascu, o emoție pe care e posibil s-o fi trăit și el, deși de-acum n-am să mai știu niciodată dacă a trăit-o sau nu.

„În 1984, cred, Liviu Malița l-a convins pe Ion Vartic să refacă Ars Amatoria & Fiii, care nu mai exista de cîțiva ani buni. Am intrat și eu în noua trupă, alături de Adelina Groșan (sora scriitorului Ioan Groșan), Ioan Gyuri Pascu, Diana Cozma, Dan Leonard și de alți cîțiva colegi ale căror nume nu mi le mai amintesc acum. Între 1984 și începutul lui 1990, cît a durat existența acestei noi întrupări (și ultima, dacă nu mă înșel) a trupei Ars Amatoria & Fiii, pentru mine a fost o perioadă de exaltare existențială și emoțională. Viața sub regimul comunist se degrada tot mai mult, pentru mine însă totul se învîrtea în jurul acestui proiect: repetiții, spectacole, turnee. Nu mai îmi păsa de nimic, nu mai simțeam apăsarea regimului (frigul din case iarna, lipsa alimentelor, bezna totală din oraș la „trecerea prin zero” – o formulare bizară pentru oprirea curentului electric în tot Clujul, în fiecare seară la ora 10 fix, cele două ore de program TV la care ne uitam cu sonorul închis și cu radio-ul fixat pe radio Europa Liberă), nu mai simțeam deci apăsarea regimului, pentru că aveam repetițiile, spectacolele, turneele. Mi se părea că acolo pe scenă, jucând în spectacolele regizate de Ion Vartic, trăiam de fapt în adevărata realitate, acolo era viața reală, pentru că viața de zi de zi era atît de anostă, urîtă și de netrăit, încît mie personal ajunsese să mi se pară falsă, ca o ficțiune de prost gust creată după chipul și asemănarea unor oameni cu care eu nu aveam absolut nimic în comun; o realitate, o viață în care eram împins să trăiesc fără voia mea. ”

https://moldova.europalibera.org/a/28014404.html

–––––––––––––––––

Radio Europa Liberă și Lucian Ștefănescu îi mulțumesc profesorului Liviu Malița pentru amabilitatea cu care a pus la dispoziție fotografiile ce însoțesc acest text, și Cameliei Lup pentru că a făcut posibilă apariția lor în pagină.

Lucian ȘTEFĂNESCU (n. 1959 la Cluj), ziarist, corespondent la Biroul din București (din 1991) și apoi redactor în Serviciul românesc al Europei Libere la Praga.

Articol preluat din site-ul moldova.europalibera.org Lucian Ştefănescu

Camelia Zoltan

Publicat de de root în Testimoniale

Îți amintești, drag prieten, eram liceeni, am fost în tabără la Gurghiu cu surorile Cârstea, frații Moldovan și Luci Ianţuc?

Cântam seara în cantină, unde se țineau serile de dans. Ce distracție era! Cântam cu atâta bucurie! Ridicam lumea în picioare!!! 

 Tocmai ce compuseseşi Melancolie… O cântam toată ziua! Eram îndrăgostită de tine cât timp cântai piesa aceea, după care îmi reveneam😄

După ani, ne-am revăzut în Poiana Brașov, unde cântam eu. De fiecare dată ne-am bucurat de revedere. Ultima dată ne-am văzut în 2014, la Râșnov, unde aveai concert. Am stat până târziu la poveşti!

      Nu cred că ți-am spus vreodată că ești cel mai frumos om pe care l-am întâlnit, că mă bucur că am avut norocul să ne cunoaștem, să cântăm împreună!

      Uite şi o fotografie de la ultima noastră întâlnire, din Râșnov.

               Camelia Ducar (Zoltan) 

Codruț Croitoru

Publicat de de root în Testimoniale

Îmi este dificil să vorbesc la timpul trecut despre Ioan Gyuri Pascu, un artist pe care l-am simţit atât de aproape de sufletul meu în întreaga mea copilărie şi adolescenţă!

Nu am făcut cunoştinţă în realitate niciodată, cu toate că, la un moment dat, ne-am intersectat la un spectacol în care am urcat amândoi, pe rând însă, pe scenă. 

            Nu am făcut cunoştinţă niciodată, cu toate că, din punct de vedere artistic, ne-am întâlnit, în sensul că eu, în calitate de solist vocal al grupurilor Pact, Schimbul 3 şi Compact B, am cântat deseori cântece compuse de Adi Ordean pe versurile lui Ioan Gyuri Pascu („Toamna în sufletul meu”, Zilele”, „Nu mă-ntorc din drum”,”Hoinarul”).  

Nu am făcut cunoştinţă, dar asta nu înseamna că, în copilăria mea, atunci când începusem să vizez la o carieră artistică, nu îmi imaginam deseori, ascultând albumul Mixed Grill, că sunt şi eu prezent acolo în studio.

Fac parte din generaţia care abia începea să priceapă ceva din frumuseţea vieţii în anii în care Ioan Gyuri Pascu era în plină ascensiune cu cel mai bun grup umoristic pe care l-a avut vreodată Romania: Divertis. Cred că pentru toată suflarea românească a acelor ani, calităţile de muzician şi de textier ale sale au fost o mare surpriză, şi încă una foarte plăcută. Poate că, totodată, această multifuncţionalitate a lui , la parametri maximi pe toate planurile, a reprezentat cumva şi o piedică în drumul către succesul  meritat pe plan muzical, fiindcă unii promotori de muzică l-au tratat doar ca pe un umorist care cântă, ceea ce a fost o mare nedreptate având în vedere calitatea creaţiei lui Ioan Gyuri Pascu. 

            Deseori m-am gândit că dacă un cântec precum „It’s over”, compus, muzică şi text de acest mare artist, ar fi luat naştere în Anglia sau în Statele Unite,  ar fi atins cu brio succesul unor hituri muzicale internaţionale de acelaşi gen din vremurile respective! Sună ciudat poate, dar am convingerea că acel cântec nu este cu nimic mai prejos  atât din punct de vedere muzical cât şi din punct de vedere al mesajului decât , spre exemplu, „Everything I do I do it for you” al lui Bryan Adams (una din cele mai în vogă balade ale vremurilor respective). Acelaşi lucru se poate spune si despre „Visând iubire”, „Ţine tu luna” şi exemplele pot continua. 

            Am folosit mai sus termenul de textier, dar cred că Ioan Gyuri Pascu a fost mai degrabă poet. Versurile sale sunt o adevărată poezie şi, mai mult decât atât şi mai important decât orice, mi se pare faptul că există în mod categoric un stil Ioan Gyuri Pascu. Textele sale, indiferent că sunt scrise pentru propriile cântece sau pentru cântece a căror muzică este semnată de alţi autori, au acel ceva care te face să spui „versurile astea sunt sigur compuse de Ioan Gyuri Pascu”.

            Întotdeauna am zis că noi, artistii, suntem suma a ceea ce ascultăm. În ceea ce mă priveşte, consider că Ioan Gyuri Pascu a avut şi are în continuare o influenţă în dezvoltarea mea ca artist. 

Nu am făcut cunoştinţă niciodată, am ratat ocazia la acel concert de care aminteam mai sus din simplul motiv că nu am vrut să îl deranjez şi, totodată, fiindcă nici nu mi-am pus o clipă problema că va pleca atât de repede dintre noi. 

Nu am făcut cunoştinţă niciodată, însă am cântat cu unii dintre foştii săi colegi şi am înţeles că Ioan Gyuri Pascu era exact aşa cum mi-l imaginam: un adevărat artist, în cel mai pur şi frumos sens al cuvântului. 

Nu am făcut cunoştinţă niciodată, însă am avut şansa să reorchestrez anul acesta şi să interpretez nişte cântece ale sale în cadrul festivalului HermannstadtFest. A fost un moment emoţionant şi vreau să le mulţumesc pe această cale minunatelor doamne Daniela Marin si Daniela Simionescu. 

            Ar mai fi multe de zis… Unii l-au considerat doar un actor, alţii doar un umorist, alţii doar un textier, alţii doar un compozitor. În realitate, Ioan Gyuri Pascu a fost şi rămâne, de fapt, un artist complet. 

            Am inceput prin a vă spune că imi e greu să vorbesc la timpul trecut despre Ioan Gyuri Pascu şi am realizat că nici nu trebuie, fiindcă el există în continuare, există prin ceea ce ne-a lăsat nouă moştenire, prin creaţia sa muzicală, prin versurile sale, prin excepţionalele roluri jucate cu atâta farmec alături de Divertis şi prin tot ceea ce a făcut pentru arta din România şi mai ales pentru iubitorii de frumos. 

            Dacă ar fi să îi pot adresa acum nişte cuvinte cred că ar fi suficient să ii zic atât: Mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut. Să fiţi convins că nu a fost nicicum în zadar! 

Mircea Hodârnău

Publicat de de root în Testimoniale

Servus, Gyuri!

Îmi amintesc de fiecare dată cu plăcere poveştile noastre despre muzică, sport şi pescuit. Chiar dacă nu au fost dese, m-au umplut de viaţă, dându-mi avânt în cariera de jurnalist şi mai târziu alături de formaţia Dinamic.

Îmi amintesc prima întâlnire faţă în faţă. Primul interviu cu tine l-am făcut la o gală de la Sala Palatului, pe când eram la BBC Radio School. Când ai auzit că sunt din Mediaş, ochii tăi s-au umplut de lumină. Parcă eram prieteni din copilărie. De atunci ne-am mai întâlnit în timpul vizitelor tale în zonă şi am avut plăcerea şi bucuria să-ţi promovez albumele, concertele sau piesele de teatru.

Nu aveai cum să lipseşti din cartea “Medieşenii rock’n roll”. Mă bucur şi sunt onorat că te-am cunoscut.

Ioan Gyuri Pascu:

”La Mediaș am învățat toată baza mea și n-o să uit niciodată!”

Mircea Hodârnău: Ce mai faci tu, Ioan Gyuri Pascu?

Ioan Gyuri Pascu: Ce să fac? Uite, cu concerte, cu teatru, de-aici fug repede la repetiție…

Mircea Hodârnău: Eu lucrez la o carte care se va chema ”Medieșenii rock’n’roll” și am o nelămurire…

Ioan Gyuri Pascu: Spune, că te lămuresc eu!

Mircea Hodârnău: Apropo de începuturile tale, la Mediaș…Cum se numea formula în care cântai tu cu Elena Cârstea la Mediaș?

Ioan Gyuri Pascu: Trandafirii Negri se numea, era formația Clubului Tineretului. Erau doi frați gemeni, frații Moldovan, la bas, Septimiu, pe care-l găsiți în județul Satu Mare, face agricultură acum, și Horea, care, din păcate, a murit, Dumnezeu să-l odihnească! A murit repede, pe la 23 de ani, a avut o boală ciudată… La tobe au fost mai mulți, dar în formula de bază a fost Gigi Călburean, Șnuchi și Nicolae Benescu.

Mircea Hodârnău: E în Spania!

Ioan Gyuri Pascu: Da, și mai țin legătura cu el pe facebook. Ei au fost la tobe. Și Viorel Dobra la chitară.

Mircea Hodârnău: El e în Germania…

Ioan Gyuri Pascu: Eu eram chitara a doua și vocal. Iar fete erau Elena Cârstea, Sanda Cârstea și Camelia Zoltan, pe care o cheamă Ducar acum; ea e la Râșnov, are un cabinet de cosmetică, dar mai și cântă. Nu s-au născut de mult la București fete care să cânte cum cânta trioul ăsta de fete!

Mircea Hodârnău: Te-am întrebat toate astea pentru că Gigi a pus niște poze cu voi pe facebook, dar acolo scrie că vă numeați altcumva…

Ioan Gyuri Pascu: Eu știu că se numea Trandafirii Negri, așa o țin minte. Era prin 1978 când au venit cei doi frați Moldovan la Agnita, cu cortul, cu niște colegi, și m-au auzit cântând la chitară. Au zis: ”Nu vrei să vii la Mediaș, că avem o formație?” Am zis că vin, că oricum, la Agnita mă tot  străduiam eu să fac cu unii, alții, dar… Nu știam prea bine să cânt nici la chitară, începusem de doi ani. Când am ajuns la Mediaș, la club, am întrebat unde e sala de repetiții și când am auzit cum cântau alea trei fete, am vrut să plec acasă, că mi-am zis: ”Ce caut eu aici?” Le-am și zis: ”Măi, băieți, ce să fac eu aici? Că eu nu știu să cânt așa!”, ”Ba știi!”, mi-au zis. Nu știu, poate au simțit ei ceva.

Mircea Hodârnău: Dar ai avut un șoc sau ce s-a întâmplat?

Ioan Gyuri Pascu: Da, am avut un șoc. Pentru că ele cântau așa de bine, cum aveam eu în capul meu de licean, mai bine decât ABBA cântau cu vocile! Atât de frumos! S-a și dovedit, că Elena Cârstea a și ajuns… Dar împreună! Era Sanda, care era altistă, era Elena, care era mai sus, un fel de mezzosoprană, Camelia soprană, soprană. Și am mai avut colaborări, Claudia Streza a cântat puțin cu noi… Mai era Luci, care din păcate a murit, și ea a cântat cu noi în niște tabere. Pentru că noi cântam, ne trimiteau în taberele naționale, la Gorghiu, la Gura Văii, lângă Turnu Severin… Știu că în 1980, când eu a trebuit să plec în armată, că terminasem liceul, am făcut o hârtie că o să ne întâlnim și o să refacem formația. Dar nu s-a mai întâmplat. Cred că băieții mai au hârtia. Așa, ne mai întâlnim, țin legătura și cu Septimiu, cu Elena Cârstea; când s-a întors odată din America, în vizită, eu chiar lucram la albumul celălalt, din 2013, și am avut o bucurie mare, că m-a sunat și mi-a zis că nu vrea să plece din București până nu se întâlnește cu toți prietenii. Și ne-am întâlnit mai mulți, la un restaurant. Mă bucur că mă sună când vine în România, și nu uită. Ea avea 15 ani și eu 17 când am cântat în formație. Au fost niște ani minunați! Am învățat de la ei mult să cânt!

Mircea Hodârnău: Dar ai cântat și la baluri…

Ioan Gyuri Pascu: La Blăjel cântam cel mai des la baluri, că acolo aveau rude frații Moldovan. Dar am cântat și la Brateiu odată, mamă, mamă! Erau acolo unii… Spre dimineață, când s-au îmbătat, au aruncat cu boxele pe geam, că era la etaj sala Căminului Cultural din Brateiu. Odată, era balul de Crăciun și așteptam să vină mașina să ne ducă la Mediaș, pe la 4-5 dimineața, și eu am adormit lângă soba cu lemne. Și, la un moment dat, am auzit o muzică și niște zgomote deasupra capului. Deschid ochii și zburau rândurile de scaune… Horică, la clape, cânta ”O, Suzana” și ăia se băteau și unul era în cerc și mai ieșea și dădea pumni. Și când Horică se oprea, ăștia urlau: ”Cântă, mă!” Era ca-n America, ce mai!

Mircea Hodârnău: Păi, cântați de frică sau cum?

Ioan Gyuri Pascu: De frică! Scaunele de la căminul cultural erau prinse cu niște bare pe dedesubt și nu puteai să iei un singur scaun, era câte un rând întreg. Și luau rândul de scaune și aruncau cu el. Așa a fost la bal la Brateiu. Am mai fost la Ațel, o dată, și la câteva nunți. În rest, ne trimiteau în tabere și concerte.

Mircea Hodârnău: La Petrol se dansa, la liceu…

Ioan Gyuri Pascu: Da, acolo era … Cei din trupă erau la ”Axente”. Eu veneam sâmbăta, că eram la liceu la Agnita. Uneori, veneam de vineri și mai mergeam la ei, la școală…

Mircea Hodârnău: Cum era la Clubul Tineretului?

Ioan Gyuri Pascu: Era senzațional! Pentru noi, la vremea aia, care ne chinuiam și nu aveam pe ce cânta… Acolo erau scule ungurești, clape Vermona, scule de voci Zellmer, erau foarte bune și rezistente. Cu alea or aruncat la Brateiu și erau așa bune că nu s-au stricat. Era fain, jucam și biliard… Era o atmosferă frumoasă. Era domnul Chețan, dacă nu mă înșel, un fel de metodist, director era domnul Pleșca și mai era un domn cu ochelari, Tibi Iakab.

Mircea Hodârnău: Cum ai cataloga tu perioada asta petrecută la Mediaș? Ce a însemnat pentru tine?

Ioan Gyuri Pascu: Pentru mine a fost important că am putut învăța să cânt, că cineva mi-a acordat încredere. Eu, la Agnita, începusem să învăț singur chitara dintr-un caiet de metodă la chitară. Și era un tip acolo care mi se părea că extraordinar cum cântă la chitară. Dar după două luni mi-am dat seama că și eu pot să cânt așa, dar înseamnă foarte puțin. Și când am venit și l-am văzut pe Viorel cum cântă cu chitara, mă uitam ca la cioroiul din nuc! Eu ascultam muzică la Agnita, dar când am venit aici… Aici am auzit ”Child in time” – Deep Purple, „July morning” – Uriah Heep. Eu nu știam ce e Led Zeppelin, mai ascultam rock pe niște casete, dar nu cunoșteam… Ascultam trupe românești, care-mi plăceau, Sfinx îmi plăceau foarte mult… În Agnita era un loc mic, numai de la radio te puteai culturaliza. La Mediaș a fost primul contact cu muzica, cu cultura și cu oameni care știau să cânte, care au făcut muzică. Basistul făcuse opt ani de vioară, clăparul făcuse opt ani de pian, cu profesor particular, cânta ăla cu orga de înnebuneai! Pe orga aia mică, Vermona. Ne uitam să vedem ce are Gheza acolo, ne speriam. Noi n-aveam și am învățat mult mergând să-i vedem. La restaurant, la Păltiniș cânta trupa Acustic, la hotel cânta Dinamic, era o trupă minunată și la Târnava, cum cântau ăia… ”Hotel California”, impecabil, cu solo, cu tot… Era muzică în Mediaș, în Mediaș se cânta. Și erau mulți cu care am mai cântat și m-am mai întâlnit în vară… Era Otonel, care cânta cu trompeta și cu vocea, și acuma cântă de rupe! Era Mani Zeiler, care iar e tare în Germania, am înțeles că s-a mai întors și a cântat cu Heini Schuster. Erau, frate! La 40.000 de locuitori, erau foarte multe formații, dar muzicieni foarte buni. Eu aici am învățat toată baza mea și n-o să uit niciodată! Am învățat mult, și cum să bat la tobe; și când am mers în armată mi-a folosit, că eram toboșar, am bătut toba într-o trupă de rock. Erau doi chitariști de cinci ori mai buni ca mine și toboșarul nu era așa bun și atunci am ajuns toboșar. Cântam muzică progresivă, studiam nouă ore pe zi la tobe… Fain! Mi-a prins bine Mediașul!

Mircea Hodârnău: Sănătate și inspirație!

Ioan Gyuri Pascu: Așa să fie, la toată lumea!

Interviu realizat în 27 septembrie 2015

Servus, Gyuri!

Îmi amintesc de fiecare dată cu plăcere poveştile noastre despre muzică, sport şi pescuit. Chiar dacă nu au fost dese, m-au umplut de viaţă, dându-mi avânt în cariera de jurnalist şi mai târziu alături de formaţia Dinamic.

Îmi amintesc prima întâlnire faţă în faţă. Primul interviu cu tine l-am făcut la o gală de la Sala Palatului, pe când eram la BBC Radio School. Când ai auzit că sunt din Mediaş, ochii tăi s-au umplut de lumină. Parcă eram prieteni din copilărie. De atunci ne-am mai întâlnit în timpul vizitelor tale în zonă şi am avut plăcerea şi bucuria să-ţi promovez albumele, concertele sau piesele de teatru.

Nu aveai cum să lipseşti din cartea “Medieşenii rock’n roll”. Mă bucur şi sunt onorat că te-am cunoscut.

Ioan Gyuri Pascu:

”La Mediaș am învățat toată baza mea și n-o să uit niciodată!”

Mircea Hodârnău: Ce mai faci tu, Ioan Gyuri Pascu?

Ioan Gyuri Pascu: Ce să fac? Uite, cu concerte, cu teatru, de-aici fug repede la repetiție…

Mircea Hodârnău: Eu lucrez la o carte care se va chema ”Medieșenii rock’n’roll” și am o nelămurire…

Ioan Gyuri Pascu: Spune, că te lămuresc eu!

Mircea Hodârnău: Apropo de începuturile tale, la Mediaș…Cum se numea formula în care cântai tu cu Elena Cârstea la Mediaș?

Ioan Gyuri Pascu: Trandafirii Negri se numea, era formația Clubului Tineretului. Erau doi frați gemeni, frații Moldovan, la bas, Septimiu, pe care-l găsiți în județul Satu Mare, face agricultură acum, și Horea, care, din păcate, a murit, Dumnezeu să-l odihnească! A murit repede, pe la 23 de ani, a avut o boală ciudată… La tobe au fost mai mulți, dar în formula de bază a fost Gigi Călburean, Șnuchi și Nicolae Benescu.

Mircea Hodârnău: E în Spania!

Ioan Gyuri Pascu: Da, și mai țin legătura cu el pe facebook. Ei au fost la tobe. Și Viorel Dobra la chitară.

Mircea Hodârnău: El e în Germania…

Ioan Gyuri Pascu: Eu eram chitara a doua și vocal. Iar fete erau Elena Cârstea, Sanda Cârstea și Camelia Zoltan, pe care o cheamă Ducar acum; ea e la Râșnov, are un cabinet de cosmetică, dar mai și cântă. Nu s-au născut de mult la București fete care să cânte cum cânta trioul ăsta de fete!

Mircea Hodârnău: Te-am întrebat toate astea pentru că Gigi a pus niște poze cu voi pe facebook, dar acolo scrie că vă numeați altcumva…

Ioan Gyuri Pascu: Eu știu că se numea Trandafirii Negri, așa o țin minte. Era prin 1978 când au venit cei doi frați Moldovan la Agnita, cu cortul, cu niște colegi, și m-au auzit cântând la chitară. Au zis: ”Nu vrei să vii la Mediaș, că avem o formație?” Am zis că vin, că oricum, la Agnita mă tot  străduiam eu să fac cu unii, alții, dar… Nu știam prea bine să cânt nici la chitară, începusem de doi ani. Când am ajuns la Mediaș, la club, am întrebat unde e sala de repetiții și când am auzit cum cântau alea trei fete, am vrut să plec acasă, că mi-am zis: ”Ce caut eu aici?” Le-am și zis: ”Măi, băieți, ce să fac eu aici? Că eu nu știu să cânt așa!”, ”Ba știi!”, mi-au zis. Nu știu, poate au simțit ei ceva.

Mircea Hodârnău: Dar ai avut un șoc sau ce s-a întâmplat?

Ioan Gyuri Pascu: Da, am avut un șoc. Pentru că ele cântau așa de bine, cum aveam eu în capul meu de licean, mai bine decât ABBA cântau cu vocile! Atât de frumos! S-a și dovedit, că Elena Cârstea a și ajuns… Dar împreună! Era Sanda, care era altistă, era Elena, care era mai sus, un fel de mezzosoprană, Camelia soprană, soprană. Și am mai avut colaborări, Claudia Streza a cântat puțin cu noi… Mai era Luci, care din păcate a murit, și ea a cântat cu noi în niște tabere. Pentru că noi cântam, ne trimiteau în taberele naționale, la Gorghiu, la Gura Văii, lângă Turnu Severin… Știu că în 1980, când eu a trebuit să plec în armată, că terminasem liceul, am făcut o hârtie că o să ne întâlnim și o să refacem formația. Dar nu s-a mai întâmplat. Cred că băieții mai au hârtia. Așa, ne mai întâlnim, țin legătura și cu Septimiu, cu Elena Cârstea; când s-a întors odată din America, în vizită, eu chiar lucram la albumul celălalt, din 2013, și am avut o bucurie mare, că m-a sunat și mi-a zis că nu vrea să plece din București până nu se întâlnește cu toți prietenii. Și ne-am întâlnit mai mulți, la un restaurant. Mă bucur că mă sună când vine în România, și nu uită. Ea avea 15 ani și eu 17 când am cântat în formație. Au fost niște ani minunați! Am învățat de la ei mult să cânt!

Mircea Hodârnău: Dar ai cântat și la baluri…

Ioan Gyuri Pascu: La Blăjel cântam cel mai des la baluri, că acolo aveau rude frații Moldovan. Dar am cântat și la Brateiu odată, mamă, mamă! Erau acolo unii… Spre dimineață, când s-au îmbătat, au aruncat cu boxele pe geam, că era la etaj sala Căminului Cultural din Brateiu. Odată, era balul de Crăciun și așteptam să vină mașina să ne ducă la Mediaș, pe la 4-5 dimineața, și eu am adormit lângă soba cu lemne. Și, la un moment dat, am auzit o muzică și niște zgomote deasupra capului. Deschid ochii și zburau rândurile de scaune… Horică, la clape, cânta ”O, Suzana” și ăia se băteau și unul era în cerc și mai ieșea și dădea pumni. Și când Horică se oprea, ăștia urlau: ”Cântă, mă!” Era ca-n America, ce mai!

Mircea Hodârnău: Păi, cântați de frică sau cum?

Ioan Gyuri Pascu: De frică! Scaunele de la căminul cultural erau prinse cu niște bare pe dedesubt și nu puteai să iei un singur scaun, era câte un rând întreg. Și luau rândul de scaune și aruncau cu el. Așa a fost la bal la Brateiu. Am mai fost la Ațel, o dată, și la câteva nunți. În rest, ne trimiteau în tabere și concerte.

Mircea Hodârnău: La Petrol se dansa, la liceu…

Ioan Gyuri Pascu: Da, acolo era … Cei din trupă erau la ”Axente”. Eu veneam sâmbăta, că eram la liceu la Agnita. Uneori, veneam de vineri și mai mergeam la ei, la școală…

Mircea Hodârnău: Cum era la Clubul Tineretului?

Ioan Gyuri Pascu: Era senzațional! Pentru noi, la vremea aia, care ne chinuiam și nu aveam pe ce cânta… Acolo erau scule ungurești, clape Vermona, scule de voci Zellmer, erau foarte bune și rezistente. Cu alea or aruncat la Brateiu și erau așa bune că nu s-au stricat. Era fain, jucam și biliard… Era o atmosferă frumoasă. Era domnul Chețan, dacă nu mă înșel, un fel de metodist, director era domnul Pleșca și mai era un domn cu ochelari, Tibi Iakab.

Mircea Hodârnău: Cum ai cataloga tu perioada asta petrecută la Mediaș? Ce a însemnat pentru tine?

Ioan Gyuri Pascu: Pentru mine a fost important că am putut învăța să cânt, că cineva mi-a acordat încredere. Eu, la Agnita, începusem să învăț singur chitara dintr-un caiet de metodă la chitară. Și era un tip acolo care mi se părea că extraordinar cum cântă la chitară. Dar după două luni mi-am dat seama că și eu pot să cânt așa, dar înseamnă foarte puțin. Și când am venit și l-am văzut pe Viorel cum cântă cu chitara, mă uitam ca la cioroiul din nuc! Eu ascultam muzică la Agnita, dar când am venit aici… Aici am auzit ”Child in time” – Deep Purple, „July morning” – Uriah Heep. Eu nu știam ce e Led Zeppelin, mai ascultam rock pe niște casete, dar nu cunoșteam… Ascultam trupe românești, care-mi plăceau, Sfinx îmi plăceau foarte mult… În Agnita era un loc mic, numai de la radio te puteai culturaliza. La Mediaș a fost primul contact cu muzica, cu cultura și cu oameni care știau să cânte, care au făcut muzică. Basistul făcuse opt ani de vioară, clăparul făcuse opt ani de pian, cu profesor particular, cânta ăla cu orga de înnebuneai! Pe orga aia mică, Vermona. Ne uitam să vedem ce are Gheza acolo, ne speriam. Noi n-aveam și am învățat mult mergând să-i vedem. La restaurant, la Păltiniș cânta trupa Acustic, la hotel cânta Dinamic, era o trupă minunată și la Târnava, cum cântau ăia… ”Hotel California”, impecabil, cu solo, cu tot… Era muzică în Mediaș, în Mediaș se cânta. Și erau mulți cu care am mai cântat și m-am mai întâlnit în vară… Era Otonel, care cânta cu trompeta și cu vocea, și acuma cântă de rupe! Era Mani Zeiler, care iar e tare în Germania, am înțeles că s-a mai întors și a cântat cu Heini Schuster. Erau, frate! La 40.000 de locuitori, erau foarte multe formații, dar muzicieni foarte buni. Eu aici am învățat toată baza mea și n-o să uit niciodată! Am învățat mult, și cum să bat la tobe; și când am mers în armată mi-a folosit, că eram toboșar, am bătut toba într-o trupă de rock. Erau doi chitariști de cinci ori mai buni ca mine și toboșarul nu era așa bun și atunci am ajuns toboșar. Cântam muzică progresivă, studiam nouă ore pe zi la tobe… Fain! Mi-a prins bine Mediașul!

Mircea Hodârnău: Sănătate și inspirație!

Ioan Gyuri Pascu: Așa să fie, la toată lumea!

Interviu realizat în 27 septembrie 2015

Olivia Cristina Sima

Publicat de de root în Testimoniale

Dragă Ioan Gyuri Pascu,

Anul acesta pe 31 august ai fi schimbat prefixul. Asta dacă nu ai fi fost atât de grăbit să te sui pe o stea, în urmă cu 5 ani. Te-ai născut într-o familie numeroasă și, deși erai mignon, talentul hărăzit de Dumnezeu ție era exact invers proporțional cu dimensiunile fizice. La fiecare apariție, mi se părea că ești înconjurat de o aureolă de talent pur, care parcă țâșnea prin toți porii. În ființa ta, veselia și tragismul făceau front comun, despărțite fiind de o linie aproape invizibilă. Pentru că tu, Ioan Gyuri Pascu puteai să faci auditorul sau spectatorul sau telespectatorul să râdă în hohote, până la lacrimi, iar peste câteva minute puteai transforma râsul în tragedie. Aveai o energie debordantă și o sensibilitate pe măsură. Muzica ta, poemele, proza, tot ce ieșea din inspirația ta era unic și irepetabil. Aveai și o conștiință trează, fiindcă semnalai strâmbăciunile lumii noastre, de cele mai multe ori în bășcălie, cu mult umor, dar se simțea alternanța râsu – plânsu. Dragă Ioan Gyuri Pascu, chiar și de Acolo, de pe Steluța ta, cred că poți primi o urare poate puțin anapoda, dar potrivită, după cum mi se pare mie: La mulți ani în nemurire! Îți mulțumim pentru minunile înfăptuite aici, pe Pământ.

Olivia Cristina Sima

24 august 2021