fragmente din articolul “Despre talentul de a fi altfel: Ioan Gyuri Pascu” (integral în rubrica Din presă/Europa Liberă)
“L-am cunoscut în 1984 pe unul din coridoarele Facultății de litere din Cluj (pe vremea aceea i se spunea facultatea de filologie).
Am crezut la început că era unul din studenții străini aflați în anul pregătitor, anul învățării limbii române. Vorbea o românească stîlcită înadins, la început ca aceea vorbită de un arab, apoi dintr-o dată ca româna vorbită de un grec, sau de un student din America de sud, după care brusc trecea la un puternic accent unguresc, apoi vorbea ca un sas de pe la Sibiu.
Era, bineînțeles, o poantă cu care-și distra într-o pauză de curs colegii de an (era în primul an la română-spaniolă, eu eram în anul trei).
Apoi ne-am cunoscut mai bine, pentru că am intrat amândoi în trupa de teatru Ars Amatoria & Fiii, coordonată de profesorul Ion Vartic și de colegul și prietenul Liviu Malița, acum decan al facultății de teatru și televiziune din Cluj.
Repetițiile, spectacolele și turneele cu piesa „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu (prima variantă, scrisă în limba română, a piesei „Cântăreața cheală”), și apoi cu „Temă și variațiuni” de I.L.Caragiale, mi-au dat posibilitatea să stau câțiva ani buni în preajma lui Ioan Gyuri Pascu.”
“Ioan Gyuri Pascu a fost însă faimos cu mult înainte de a deveni popularul actor și interpret de după 1989.”
“În afară de talentul actoricesc și muzical, Gyuri mai avea un talent, acela de a fi cu totul altfel, într-o lume în care se încerca uniformizarea tuturor, în care nu aveai voie să ieși din rînd, în care nu era bine uneori să rîzi pe față.”
Ioan Gyuri Pascu, Lucian Ştefănescu – „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
L-am cunoscut în 1984 pe unul din coridoarele Facultății de litere din Cluj (pe vremea aceea i se spunea facultatea de filologie).
Am crezut la început că era unul din studenții străini aflați în anul pregătitor, anul învățării limbii române. Vorbea o românească stîlcită înadins, la început ca aceea vorbită de un arab, apoi dintr-o dată ca româna vorbită de un grec, sau de un student din America de sud, după care brusc trecea la un puternic accent unguresc, apoi vorbea ca un sas de pe la Sibiu.
Era, bineînțeles, o poantă cu care-și distra într-o pauză de curs colegii de an (era în primul an la română-spaniolă, eu eram în anul trei).
Apoi ne-am cunoscut mai bine, pentru că am intrat amândoi în trupa de teatru Ars Amatoria & Fiii, coordonată de profesorul Ion Vartic și de colegul și prietenul Liviu Malița, acum decan al facultății de teatru și televiziune din Cluj.
Repetițiile, spectacolele și turneele cu piesa „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu (prima variantă, scrisă în limba română, a piesei „Cântăreața cheală”), și apoi cu „Temă și variațiuni” de I.L.Caragiale, mi-au dat posibilitatea să stau câțiva ani buni în preajma lui Ioan Gyuri Pascu.
De la stînga la dreapta: Lucian Ștefănescu (Dl Smith), Ioan Gyuri Pascu (Dl Martin) și Adelina Groșan, (Dna Martin), în „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
Era un om care mustea de talent actoricesc și muzical, avea un spirit improvizatoric desăvîrșit – pe scenă, dar și în viața reală, și orice întîlnire cu el în viața noastră de studenți se transforma într-o sesiune vulcanică de rîs, un rîs tonic, cu crampe în stomac și lacrimi șiroind, un rîs necesar și revigorant într-o epocă întunecată și friguroasă.
Înainte să intre la Filo la Cluj, a dat examen la facultatea de teatru de la Tîrgu-Mureș, unde nu a fost admis (mi-a povestit într-o zi că una din profesoarele din comisia de examen i-a spus că nu va fi niciodată actor, pentru că era prea mic de statură). A mai dat, dacă nu mă înșel, două examene la filologia din București, dar tot așa, fără să intre.
Dar nu s-a lăsat, și după ce a intrat la facultate la Cluj spunea că nu se va lăsa, și va ajunge într-o bună zi un actor faimos.
Ioan Gyuri Pascu a fost însă faimos cu mult înainte de a deveni popularul actor și interpret de după 1989.
Erau vestite chefurile boemei studențești clujene, în special cele de la Căminul 6, căminul Filologiei din Hașdeu. Aici s-a petrecut una din scenele care a făcut vîlvă în ce-l privește, și care explică într-un fel de ce era așa vestit. Rînduiala administrativă de atunci prevedea ca la recepția căminului să fie de serviciu o studentă, care trebuia să urce în camere pentru a le chema jos în hol pe studentele ce aveau vizitatori. Într-o seară, Gyuri a venit în vizită la una din colegele sale. A intrat în hol, s-a apropiat de fata de la recepție, i-a spus șoptit și rar, la început: „Vă rog frumos să o chemați pe X de la camera cutare, dar foarte repede…”, izbucnind imediat într-un urlet: „PENTRU CĂ SÎNT BOLNAV DE NERVI!!”. Biata fată s-a răsturnat cu scaunul pe spate, iar Gyuri a sărit imediat s-o ajute să nu cadă, bolborosind niște scuze printre hohotele de rîs.
În afară de talentul actoricesc și muzical, Gyuri mai avea un talent, acela de a fi cu totul altfel, într-o lume în care se încerca uniformizarea tuturor, în care nu aveai voie să ieși din rînd, în care nu era bine uneori să rîzi pe față.
Țin minte că într-una din iernile cumplite de dinainte de 1989, cred că era 1986, Clujul se transformase într-un imens patinoar. După o ploaie de mai multe zile, s-a lăsat un ger năpraznic care a acoperit toate străzile orașului cu un strat gros de ghiață. Oamenii încercau să se ducă la treburile lor făcând o echilibristică imposibilă, din loc în loc puteai vedea doamne în vîrstă căzute în poziții grotești, troleibuzele și autobuzele nu circulau, iar pe străzi erau șiruri lungi de automobile (toate Dacia 1300) ciocnite în carambol după ce derapaseră pe ghiață.
Și la capătul pieței centrale, la intrarea în strada Matei Corvin, văd venind în viteză din depărtare un omuleț strecurîndu-se abil și rapid printre trecătorii care își bălăbăneau brațele haotic încercînd să nu cadă.
Era Gyuri Pascu, pe patine. Ne salutăm, și-l întreb: „O să clănțăni cu astea pe scările de la Filo!?”. „Ba nu, băi”, spune el rîzînd „că am bocancii la mine!”. Și deschide geanta și îmi arată, între caietele studențești și cursurile xeroxate, o pereche de ghete într-o pungă de plastic.
Am spus mai devreme că am stat cîțiva ani buni în preajma lui Gyuri Pascu din cauză că am jucat împreună în „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu și în „Temă și variațiuni” de I.L. Caragiale.
Nenumărate au fost întîmplările hazlii în vremea aceea, la repetiții, în spectacole și în turnee. Una dintre ele îmi vine acum în minte, de care am rîs amândoi peste ani când ne-am amintit de ea. O regulă a jocului pe scenă – ne-a învățat asta profesorul Vartic – este să nu rîdem în momentele comice ale piesei. Cum Gyuri știa că eu mă pot abține foarte greu să nu mă umfle rîsul, la una din replicile mele din „Englezește fără profesor” (cred că era „Când sună la ușă uneori e cineva, altădată nu e nimeni” – noi stăteam unul în fața altuia cu brațele întinse, și trebuia să fim impasbili, să nu schițăm nici o grimasă), Gyuri se uită în ochii mei, și se strîmbă preț de o secundă la mine grotesc, fără ca nimeni din sală să-l vadă. Iar eu, ca să nu izbucnesc în rîs, și să nu stric scena, a trebuit să-mi mușc buza de jos pînă la sânge.
M-am întîlnit cu Gyuri Pascu ultima oară prin 2009, sau 2010, nu mai știu exact. Ținea un restaurant în București împreună cu un amic bucătar din Agnita, orașul său natal. Era un restaurant unde aveau loc concerte de jazz, în seara aceea cred că a cântat trupa ghitaristului Capriel Dedeian. Gyuri părea obosit, lipsit parcă de acel neastîmpăr care-l anima în anii când jucam împreună teatru. Renunțase la multe proiecte, nu mai juca împreună cu Divertișii, dar era oarecum destins, deși în zîmbetul lui se strecurase vag o umbră de tristețe. Am stat de vorbă despre muzică, ne-am amintit de anii de la Cluj. Mi se spune că restaurantul acela din București al lui Ioan Gyuri Pascu nu mai există.
Apoi ne-am văzut fiecare de drumurile noastre, și ultima oară când am vorbit cu el a fost în 2013, când eu mă aflam în drum de la Cluj spre București, iar el tocmai venise la Cluj să-și lanseze o carte, și m-a sunat să mă invite la lansare. Era același Gyuri pe care-l știam la telefon, cu vorba sa molcomă, deși poate puțin mai tristă.
Îndrăznesc la sfîrșitul acestei evocări să propun cititorilor acestui articol un fragment dintr-un text pe care mi l-a cerut Liviu Malița pentru o carte dedicată profesorului Ion Vartic. E descrisă aici o emoție pe care am trăit-o în anii când am jucat teatru împreună cu Ioan Gyuri Pascu, o emoție pe care e posibil s-o fi trăit și el, deși de-acum n-am să mai știu niciodată dacă a trăit-o sau nu.
„În 1984, cred, Liviu Malița l-a convins pe Ion Vartic să refacă Ars Amatoria & Fiii, care nu mai exista de cîțiva ani buni. Am intrat și eu în noua trupă, alături de Adelina Groșan (sora scriitorului Ioan Groșan), Ioan Gyuri Pascu, Diana Cozma, Dan Leonard și de alți cîțiva colegi ale căror nume nu mi le mai amintesc acum. Între 1984 și începutul lui 1990, cît a durat existența acestei noi întrupări (și ultima, dacă nu mă înșel) a trupei Ars Amatoria & Fiii, pentru mine a fost o perioadă de exaltare existențială și emoțională. Viața sub regimul comunist se degrada tot mai mult, pentru mine însă totul se învîrtea în jurul acestui proiect: repetiții, spectacole, turnee. Nu mai îmi păsa de nimic, nu mai simțeam apăsarea regimului (frigul din case iarna, lipsa alimentelor, bezna totală din oraș la „trecerea prin zero” – o formulare bizară pentru oprirea curentului electric în tot Clujul, în fiecare seară la ora 10 fix, cele două ore de program TV la care ne uitam cu sonorul închis și cu radio-ul fixat pe radio Europa Liberă), nu mai simțeam deci apăsarea regimului, pentru că aveam repetițiile, spectacolele, turneele. Mi se părea că acolo pe scenă, jucând în spectacolele regizate de Ion Vartic, trăiam de fapt în adevărata realitate, acolo era viața reală, pentru că viața de zi de zi era atît de anostă, urîtă și de netrăit, încît mie personal ajunsese să mi se pară falsă, ca o ficțiune de prost gust creată după chipul și asemănarea unor oameni cu care eu nu aveam absolut nimic în comun; o realitate, o viață în care eram împins să trăiesc fără voia mea. ”
Radio Europa Liberă și Lucian Ștefănescu îi mulțumesc profesorului Liviu Malița pentru amabilitatea cu care a pus la dispoziție fotografiile ce însoțesc acest text, și Cameliei Lup pentru că a făcut posibilă apariția lor în pagină.
Lucian ȘTEFĂNESCU (n. 1959 la Cluj), ziarist, corespondent la Biroul din București (din 1991) și apoi redactor în Serviciul românesc al Europei Libere la Praga.
Articol preluat din site-ul moldova.europalibera.org Lucian Ştefănescu
De sărbători, domnul Lucian Ştefănescu a mai făcut un dar acestui site! A rugat Editura Şcoala Ardeleană (Cluj-Napoca) să permită publicarea şi aici a fotografiilor apărute în volumul dedicat domnului profesor Ion Vartic – “Ion Vartic – în joc de oglinzi”. (link spre volumul publicat de Editura Şcoala Ardeleană)
Mulţumiri domnului Lucian Ştefănescu şi Editurii Şcoala Ardeleană!
Poza 1: Lucian Ștefănescu, Ioan Gyuri Pascu, Laurențiu Ulici și Ion Vartic, după reprezentanția cu „Englezește fără profesor”, Cenaclul din Tei, 1985.
Miriam Cuibus, Lucian Ștefănescu, Diana Cozma, Ioan Gyuri Pascu, Casa de cultură a studenților din Cluj, februarie 1990.
D-ale teatrului la „Echinox“
Ion Vartic
(fragment)
Dacă fondatorii trupei s-au îndreptat ulterior spre poezie, proză şi critică literară, urmaşii lor – mai actori decît primii – s-au mîntuit de epoca mohorîtă în care trăiau în primul rînd prin teatru. Spus mai explicit, ei au devenit, prin rigoare şi autocontrol, creatori de roluri, rivalizînd, fără exagerare, cu actorii profesionişti, dar avînd, precum fondatorii trupei, o calitate în plus, esenţială: erau filologi, aşa că înţelegeau mult mai repede sensul replicii, ştiau să frazeze corect, cu efect teatral instantaneu asupra spectatorilor. De-aici mi s-a născut ideea de a înfiinţa apoi, în 1990, cu ajutorul lui Marian Papahagi – pe atunci secretar de stat la Ministerul Învăţămîntului – o secţie de teatru în cadrul Facultăţii de Filologie din Cluj, una devenită pe parcursul dezvoltării ei facultate independentă.
Urmaşii – adică a doua şi a treia promoţie autointitulate „Ars Amatoria & fiii“ – s-au consacrat şi ei cu un spectacol devenit, la rîndul lui, emblematic pentru gruparea „Echinox“. E vorba de Englezeşte fără profesor, pieseta scrisă de Eugen Ionescu iniţial în româneşte şi reprezentată ulterior, în 1950, la Paris, sub titlul La Cantatrice chauve. Am montat-o, cu textul românesc, în premieră absolută, în 1980, reluînd-o, în alte versiuni scenice, în 1985 şi 1990. În 1980, Ionesco – cu acel „o“ final pentru numele româneşti transpuse franţuzeşte – era interzis în România, dar „Ionescu“, nume atât de banal, nu spunea nimic autorităţilor comuniste. În schimb, în 1985, cînd am reluat Englezeşte fără profesor într-o nouă montare, după cîteva reprezentaţii s-a sesizat Madam Cuţit. Adică Maria Vodă-Căpuşan, secretara de partid a Centrului Universitar clujean; fiind specialistă în teatrul francez, ştia foarte bine despre ce este vorba. A organizat formal o „vizionare“ (termen consacrat de cenzura comunistă) şi, după terminarea spectacolului a fugit din sală, lăsîndu-şi adjunctul să ne anunţe interzicerea. Am reuşit, însă, să mergem în turneu la Bucureşti, la Cenaclul din Tei, unde se adăpostise interzisul Cenaclu de Luni, deoarece preşedintele Centrului Universitar confundase sintagma „englezeşte fără profesor“ cu exerciţii practice de engleză înscenate.
Întrucît nu-l mai puteam juca totuşi pe Ionesco, ne-am îndreptat spre Caragiale, cu care însă am încurcat-o mult mai rău. Jucam, nu numai în Cluj, un spectacol cu mare priză la public, Temă şi variaţiuni, construit din şapte schiţe ale lui Caragiale şi înrămat, în debut, cu pieseta lui pre-pirandelliană, încă puţin cunoscută, Începem (cu accent pe discursul Doamnei Abracadabrante), iar în final cu textul său La mormîntul unei artiste. Nimeni nu credea că acest ultim text îi aparţine tot lui Caragiale, atît de bine ne reuşea întorsătura finală, tragic-patetică, a unui spectacol pînă atunci foarte comic, spus şi jucat cu mare savoare de către ars-amatori. Astăzi, aş zice că era un deznodămînt de „teatru al morţii“, cu o coregrafie de grup, în maniera lui Tadeusz Kantor: „Cînd actorul se retrage, şi mai ales de silă, simte catastrofa unor nenumărate morţi. Cînd el îşi ia adio de la garderoba lui, lasă acolo trupurile atîtor fiinţe, cari au fost carne din carnea lui“, adică „oameni toţi – nebuni şi cuminţi, proşti şi drăcoşi, buni, răi, geloşi, încornoraţi, naivi, infami, glorioşi, tîrîtori, deplorabili, ridiculi – dar toţi eroi, şi toţi, acuma, morţi“. Schiţele lui Caragiale erau legate unele de celelalte prin cînticele şi cuplete, cîntate de Ioan Gyuri Pascu, şi pe care, altădată, chiar le ascultaseră, în grădină la „Iunion“, personajele Nopţii furtunoase. Caragiale însă e subversiv prin definiţie, unul înnăscut. Îmi dau seama la ora asta că, dacă ar fi înscenat acum, vijeliosul său moment O lacună – referitor la faptul că „legea noastră penală prezintă o lacună“ – ar putea fi oprit cu menţiunea consacrată în comunism de „Nu e momentul“. În spectacolul nostru, cînd auzeau rostit răspicat pe scenă cuvîntul „tutulor“, spectatorii băteau din picioare şi aplaudau – li se părea că e o trimitere la felul în care îl rostea în discursuri Ceauşescu. Aşa că ne-am trezit iarăşi cu Maria Vodă-Căpuşan (bună cunoscătoare, de altfel, a lui Caragiale) şi cu adjunctul ei, pentru o nouă vizionare. Întrucît le-am arătat textul scriitorului, au plecat, pînă la urmă, cu coada între picioare. Totuşi, o altă întîmplare a făcut ca spectacolul acesta să fie interzis. În seara zilei de 1 Decembrie 1987, cu zece minute înainte de începerea spectacolului, cînd publicul se afla deja în sală, am fost chemat, împreună cu Liviu Maliţa, în foaierul Casei de Cultură a Studenţilor. Acolo, Nicolae Edroiu, secretarul de partid pe universitate, ne-a comunicat, pe un ton foarte ofensat, că el şi secretarul judeţean cu propaganda şi-au dat seama că „de 1 Decembrie ăştia îl joacă pe ăla care îşi bate joc de români. Toţi ungurii rîd de noi“. Spectacolul a fost, bineînţeles, interzis pe loc, iar spectatorii, trimişi la casă să-şi recupereze banii. Mie, Edroiu mi-a mai zis: „Mîine dimineaţă, la opt, să vă prezentaţi la Comitetul Culturii şi Educaţiei Socialiste“. Instituţia asta era acolo unde astăzi este Primăria. Cînd am ajuns, la opt fără cinci, Edroiu tocmai ieşea de acolo. Eram cam îngrijorat, trebuie să recunosc, însă preşedinta comitetului, Maria Cristian, s-a dovedit o femeie cumsecade. Cînd am ieşit de la comitet, în colţul Librăriei Universităţii, m-am întîlnit faţă în faţă cu adjunctul de secretar de partid al lui Edroiu. M-a întrebat cu ce mă mai ocup şi apoi a conchis: „Termină cu prostiile“. Spuneam mai înainte că eram cam îngrijorat, deoarece îmi venise în minte finalul nuvelei lui Milan Kundera, Nimeni nu va rîde, în care un asistent universitar făcea tot felul de farse, fără a ţine cont că „starea de spirit“ a epocii (adică a epocii comuniste) nu era potrivită pentru aşa ceva. Mă gîndeam că, dacă la „Cadre“ se vor uita puţin peste dosarul meu, vor observa că şase dintre interpreţii mei fugiseră în străinătate, iar al şaptelea – fostul interpret al lui Ostap Bender din spectacolul meu după Ilf şi Petrov – adică Hurezeanu, vorbea acum seară de seară la „Actualitatea românească“ de la Radio Europa Liberă. Mai adaug numai că, în epoca postdecembristă, istoricul N. Edroiu, apărătorul naţiei contra „Ăluia“, a fost ales membru-corespondent al Academiei Române. În eternitatea lui stupidă, D.A. Sturdza – cel care a supravegheat personal votul respingerii „imoralului“ Caragiale de la premiul Academiei – trebuie să fi fost încă o dată mulţumit.
„Apoi ne-am cunoscut mai bine, pentru că am intrat amândoi în trupa de teatru Ars Amatoria & Fiii, coordonată de profesorul Ion Vartic și de colegul și prietenul Liviu Malița, acum decan al facultății de teatru și televiziune din Cluj.
Repetițiile, spectacolele și turneele cu piesa „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu (prima variantă, scrisă în limba română, a piesei „Cântăreața cheală”), și apoi cu „Temă și variațiuni” de I.L.Caragiale, mi-au dat posibilitatea să stau câțiva ani buni în preajma lui Ioan Gyuri Pascu.”
„Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
Ioan Gyuri Pascu, Lucian Ştefănescu -„Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
„Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
„Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
Ioan Gyuri Pascu, Lucian Ştefănescu – „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
Mulţumiri domnului Lucian Ştefănescu pentru aceste fotografii însoţite de permisiunea de a le publica în acest site. Un extraordinar dar dăruit lumii. Chapeau!
Ars Amatoria şi Fiii – Temă şi variaţiuni, I.L.Caragiale, regia Ion Vartic
Ars Amatoria şi Fiii – Temă şi variaţiuni, I.L.Caragiale, regia Ion Vartic
Ars Amatoria şi Fiii – Temă şi variaţiuni, I.L.Caragiale, regia Ion Vartic
Ars Amatoria şi Fiii – Temă şi variaţiuni, I.L.Caragiale, regia Ion Vartic
Ars Amatoria şi Fiii – Temă şi variaţiuni, I.L.Caragiale, regia Ion Vartic
Ars Amatoria şi Fiii – Temă şi variaţiuni, I.L.Caragiale, regia Ion Vartic
