În noaptea dintre 11 si 12 iulie 2014 ascultam Radio Romania Actualităţi. Era vineri, emisiunea lui Andrei Partoş. Am fost printre cei care au ghicit scorul meciului Brazilia-Olanda (0-3). “Premiul” câştigat era dreptul de a propune pentru emisiunea viitoare, la difuzare, două melodii. Una dintre cele două piese propuse doream să fie a lui Gyuri. O auzisem într-o cântare de club unde eram spectator. L-am sunat pe Gyuri să îi cer piesa. Mi-a spus că nu este înregistrată. Mi-a spus sec: „…Vrei piesa? Fă-o la tine şi vin să trag vocea.” Aşa a început. A fost prima melodie lucrată cu el.
Gyuri, Lae şi Eugen Amarandei: ”So far so good”.
Ca în toate piesele scrise de el, povestea lui.
S-au adunat mai multe piese, puse pe un album. Puţin ştiut. „Casa inimii”.
La început Gyuri spunea ca îşi doreşte pe copertă o imagine anume: în jurul unui foc, să fie toţi prietenii care au lucrat la acest album. Au fost mai mulţi, muzicieni adevăraţi, care au participat la înregistrări.
Apoi ideea grafică finală i-a fost dată de Iarina, fata lui. Ea a şi realizat coperta. Mi s-a părut firesc. Ea era de fapt inima lui.
Dar ideea focului care ne încălzea şi ne lumina pe noi, cei din jurul lui, mi se pare că reprezintă cel mai bine viaţa lui Gyuri. A ars pentru noi. Ne-a încălzit sufletele. Când vreau să mă gândesc la el, întorc faţa către soare. Nu pot vedea nimic. Strâng ochii. Simt lumina şi căldura. Şi zâmbesc. De acolo, din Lumină, Gyuri ne zâmbeşte şi el. Ştiu sigur.
L-am cunoscut în 1984 pe unul din coridoarele Facultății de litere din Cluj (pe vremea aceea i se spunea facultatea de filologie).
Am crezut la început că era unul din studenții străini aflați în anul pregătitor, anul învățării limbii române. Vorbea o românească stîlcită înadins, la început ca aceea vorbită de un arab, apoi dintr-o dată ca româna vorbită de un grec, sau de un student din America de sud, după care brusc trecea la un puternic accent unguresc, apoi vorbea ca un sas de pe la Sibiu.
Era, bineînțeles, o poantă cu care-și distra într-o pauză de curs colegii de an (era în primul an la română-spaniolă, eu eram în anul trei).
Apoi ne-am cunoscut mai bine, pentru că am intrat amândoi în trupa de teatru Ars Amatoria & Fiii, coordonată de profesorul Ion Vartic și de colegul și prietenul Liviu Malița, acum decan al facultății de teatru și televiziune din Cluj.
Repetițiile, spectacolele și turneele cu piesa „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu (prima variantă, scrisă în limba română, a piesei „Cântăreața cheală”), și apoi cu „Temă și variațiuni” de I.L.Caragiale, mi-au dat posibilitatea să stau câțiva ani buni în preajma lui Ioan Gyuri Pascu.
De la stînga la dreapta: Lucian Ștefănescu (Dl Smith), Ioan Gyuri Pascu (Dl Martin) și Adelina Groșan, (Dna Martin), în „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985
Era un om care mustea de talent actoricesc și muzical, avea un spirit improvizatoric desăvîrșit – pe scenă, dar și în viața reală, și orice întîlnire cu el în viața noastră de studenți se transforma într-o sesiune vulcanică de rîs, un rîs tonic, cu crampe în stomac și lacrimi șiroind, un rîs necesar și revigorant într-o epocă întunecată și friguroasă.
Înainte să intre la Filo la Cluj, a dat examen la facultatea de teatru de la Tîrgu-Mureș, unde nu a fost admis (mi-a povestit într-o zi că una din profesoarele din comisia de examen i-a spus că nu va fi niciodată actor, pentru că era prea mic de statură). A mai dat, dacă nu mă înșel, două examene la filologia din București, dar tot așa, fără să intre.
Dar nu s-a lăsat, și după ce a intrat la facultate la Cluj spunea că nu se va lăsa, și va ajunge într-o bună zi un actor faimos.
Ioan Gyuri Pascu a fost însă faimos cu mult înainte de a deveni popularul actor și interpret de după 1989.
Erau vestite chefurile boemei studențești clujene, în special cele de la Căminul 6, căminul Filologiei din Hașdeu. Aici s-a petrecut una din scenele care a făcut vîlvă în ce-l privește, și care explică într-un fel de ce era așa vestit. Rînduiala administrativă de atunci prevedea ca la recepția căminului să fie de serviciu o studentă, care trebuia să urce în camere pentru a le chema jos în hol pe studentele ce aveau vizitatori. Într-o seară, Gyuri a venit în vizită la una din colegele sale. A intrat în hol, s-a apropiat de fata de la recepție, i-a spus șoptit și rar, la început: „Vă rog frumos să o chemați pe X de la camera cutare, dar foarte repede…”, izbucnind imediat într-un urlet: „PENTRU CĂ SÎNT BOLNAV DE NERVI!!”. Biata fată s-a răsturnat cu scaunul pe spate, iar Gyuri a sărit imediat s-o ajute să nu cadă, bolborosind niște scuze printre hohotele de rîs.
În afară de talentul actoricesc și muzical, Gyuri mai avea un talent, acela de a fi cu totul altfel, într-o lume în care se încerca uniformizarea tuturor, în care nu aveai voie să ieși din rînd, în care nu era bine uneori să rîzi pe față.
Țin minte că într-una din iernile cumplite de dinainte de 1989, cred că era 1986, Clujul se transformase într-un imens patinoar. După o ploaie de mai multe zile, s-a lăsat un ger năpraznic care a acoperit toate străzile orașului cu un strat gros de ghiață. Oamenii încercau să se ducă la treburile lor făcând o echilibristică imposibilă, din loc în loc puteai vedea doamne în vîrstă căzute în poziții grotești, troleibuzele și autobuzele nu circulau, iar pe străzi erau șiruri lungi de automobile (toate Dacia 1300) ciocnite în carambol după ce derapaseră pe ghiață.
Și la capătul pieței centrale, la intrarea în strada Matei Corvin, văd venind în viteză din depărtare un omuleț strecurîndu-se abil și rapid printre trecătorii care își bălăbăneau brațele haotic încercînd să nu cadă.
Era Gyuri Pascu, pe patine. Ne salutăm, și-l întreb: „O să clănțăni cu astea pe scările de la Filo!?”. „Ba nu, băi”, spune el rîzînd „că am bocancii la mine!”. Și deschide geanta și îmi arată, între caietele studențești și cursurile xeroxate, o pereche de ghete într-o pungă de plastic.
Am spus mai devreme că am stat cîțiva ani buni în preajma lui Gyuri Pascu din cauză că am jucat împreună în „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu și în „Temă și variațiuni” de I.L. Caragiale.
Nenumărate au fost întîmplările hazlii în vremea aceea, la repetiții, în spectacole și în turnee. Una dintre ele îmi vine acum în minte, de care am rîs amândoi peste ani când ne-am amintit de ea. O regulă a jocului pe scenă – ne-a învățat asta profesorul Vartic – este să nu rîdem în momentele comice ale piesei. Cum Gyuri știa că eu mă pot abține foarte greu să nu mă umfle rîsul, la una din replicile mele din „Englezește fără profesor” (cred că era „Când sună la ușă uneori e cineva, altădată nu e nimeni” – noi stăteam unul în fața altuia cu brațele întinse, și trebuia să fim impasbili, să nu schițăm nici o grimasă), Gyuri se uită în ochii mei, și se strîmbă preț de o secundă la mine grotesc, fără ca nimeni din sală să-l vadă. Iar eu, ca să nu izbucnesc în rîs, și să nu stric scena, a trebuit să-mi mușc buza de jos pînă la sânge.
M-am întîlnit cu Gyuri Pascu ultima oară prin 2009, sau 2010, nu mai știu exact. Ținea un restaurant în București împreună cu un amic bucătar din Agnita, orașul său natal. Era un restaurant unde aveau loc concerte de jazz, în seara aceea cred că a cântat trupa ghitaristului Capriel Dedeian. Gyuri părea obosit, lipsit parcă de acel neastîmpăr care-l anima în anii când jucam împreună teatru. Renunțase la multe proiecte, nu mai juca împreună cu Divertișii, dar era oarecum destins, deși în zîmbetul lui se strecurase vag o umbră de tristețe. Am stat de vorbă despre muzică, ne-am amintit de anii de la Cluj. Mi se spune că restaurantul acela din București al lui Ioan Gyuri Pascu nu mai există.
Apoi ne-am văzut fiecare de drumurile noastre, și ultima oară când am vorbit cu el a fost în 2013, când eu mă aflam în drum de la Cluj spre București, iar el tocmai venise la Cluj să-și lanseze o carte, și m-a sunat să mă invite la lansare. Era același Gyuri pe care-l știam la telefon, cu vorba sa molcomă, deși poate puțin mai tristă.
Îndrăznesc la sfîrșitul acestei evocări să propun cititorilor acestui articol un fragment dintr-un text pe care mi l-a cerut Liviu Malița pentru o carte dedicată profesorului Ion Vartic. E descrisă aici o emoție pe care am trăit-o în anii când am jucat teatru împreună cu Ioan Gyuri Pascu, o emoție pe care e posibil s-o fi trăit și el, deși de-acum n-am să mai știu niciodată dacă a trăit-o sau nu.
„În 1984, cred, Liviu Malița l-a convins pe Ion Vartic să refacă Ars Amatoria & Fiii, care nu mai exista de cîțiva ani buni. Am intrat și eu în noua trupă, alături de Adelina Groșan (sora scriitorului Ioan Groșan), Ioan Gyuri Pascu, Diana Cozma, Dan Leonard și de alți cîțiva colegi ale căror nume nu mi le mai amintesc acum. Între 1984 și începutul lui 1990, cît a durat existența acestei noi întrupări (și ultima, dacă nu mă înșel) a trupei Ars Amatoria & Fiii, pentru mine a fost o perioadă de exaltare existențială și emoțională. Viața sub regimul comunist se degrada tot mai mult, pentru mine însă totul se învîrtea în jurul acestui proiect: repetiții, spectacole, turnee. Nu mai îmi păsa de nimic, nu mai simțeam apăsarea regimului (frigul din case iarna, lipsa alimentelor, bezna totală din oraș la „trecerea prin zero” – o formulare bizară pentru oprirea curentului electric în tot Clujul, în fiecare seară la ora 10 fix, cele două ore de program TV la care ne uitam cu sonorul închis și cu radio-ul fixat pe radio Europa Liberă), nu mai simțeam deci apăsarea regimului, pentru că aveam repetițiile, spectacolele, turneele. Mi se părea că acolo pe scenă, jucând în spectacolele regizate de Ion Vartic, trăiam de fapt în adevărata realitate, acolo era viața reală, pentru că viața de zi de zi era atît de anostă, urîtă și de netrăit, încît mie personal ajunsese să mi se pară falsă, ca o ficțiune de prost gust creată după chipul și asemănarea unor oameni cu care eu nu aveam absolut nimic în comun; o realitate, o viață în care eram împins să trăiesc fără voia mea. ”
Radio Europa Liberă și Lucian Ștefănescu îi mulțumesc profesorului Liviu Malița pentru amabilitatea cu care a pus la dispoziție fotografiile ce însoțesc acest text, și Cameliei Lup pentru că a făcut posibilă apariția lor în pagină.
Lucian ȘTEFĂNESCU (n. 1959 la Cluj), ziarist, corespondent la Biroul din București (din 1991) și apoi redactor în Serviciul românesc al Europei Libere la Praga.
Articol preluat din site-ul moldova.europalibera.org Lucian Ştefănescu
Îmi este dificil să vorbesc la timpul trecut despre Ioan Gyuri Pascu, un artist pe care l-am simţit atât de aproape de sufletul meu în întreaga mea copilărie şi adolescenţă!
Nu am făcut cunoştinţă în realitate niciodată, cu toate că, la un moment dat, ne-am intersectat la un spectacol în care am urcat amândoi, pe rând însă, pe scenă.
Nu am făcut cunoştinţă niciodată, cu toate că, din punct de vedere artistic, ne-am întâlnit, în sensul că eu, în calitate de solist vocal al grupurilor Pact, Schimbul 3 şi Compact B, am cântat deseori cântece compuse de Adi Ordean pe versurile lui Ioan Gyuri Pascu („Toamna în sufletul meu”, Zilele”, „Nu mă-ntorc din drum”,”Hoinarul”).
Nu am făcut cunoştinţă, dar asta nu înseamna că, în copilăria mea, atunci când începusem să vizez la o carieră artistică, nu îmi imaginam deseori, ascultând albumul Mixed Grill, că sunt şi eu prezent acolo în studio.
Fac parte din generaţia care abia începea să priceapă ceva din frumuseţea vieţii în anii în care Ioan Gyuri Pascu era în plină ascensiune cu cel mai bun grup umoristic pe care l-a avut vreodată Romania: Divertis. Cred că pentru toată suflarea românească a acelor ani, calităţile de muzician şi de textier ale sale au fost o mare surpriză, şi încă una foarte plăcută. Poate că, totodată, această multifuncţionalitate a lui , la parametri maximi pe toate planurile, a reprezentat cumva şi o piedică în drumul către succesul meritat pe plan muzical, fiindcă unii promotori de muzică l-au tratat doar ca pe un umorist care cântă, ceea ce a fost o mare nedreptate având în vedere calitatea creaţiei lui Ioan Gyuri Pascu.
Deseori m-am gândit că dacă un cântec precum „It’s over”, compus, muzică şi text de acest mare artist, ar fi luat naştere în Anglia sau în Statele Unite, ar fi atins cu brio succesul unor hituri muzicale internaţionale de acelaşi gen din vremurile respective! Sună ciudat poate, dar am convingerea că acel cântec nu este cu nimic mai prejos atât din punct de vedere muzical cât şi din punct de vedere al mesajului decât , spre exemplu, „Everything I do I do it for you” al lui Bryan Adams (una din cele mai în vogă balade ale vremurilor respective). Acelaşi lucru se poate spune si despre „Visând iubire”, „Ţine tu luna” şi exemplele pot continua.
Am folosit mai sus termenul de textier, dar cred că Ioan Gyuri Pascu a fost mai degrabă poet. Versurile sale sunt o adevărată poezie şi, mai mult decât atât şi mai important decât orice, mi se pare faptul că există în mod categoric un stil Ioan Gyuri Pascu. Textele sale, indiferent că sunt scrise pentru propriile cântece sau pentru cântece a căror muzică este semnată de alţi autori, au acel ceva care te face să spui „versurile astea sunt sigur compuse de Ioan Gyuri Pascu”.
Întotdeauna am zis că noi, artistii, suntem suma a ceea ce ascultăm. În ceea ce mă priveşte, consider că Ioan Gyuri Pascu a avut şi are în continuare o influenţă în dezvoltarea mea ca artist.
Nu am făcut cunoştinţă niciodată, am ratat ocazia la acel concert de care aminteam mai sus din simplul motiv că nu am vrut să îl deranjez şi, totodată, fiindcă nici nu mi-am pus o clipă problema că va pleca atât de repede dintre noi.
Nu am făcut cunoştinţă niciodată, însă am cântat cu unii dintre foştii săi colegi şi am înţeles că Ioan Gyuri Pascu era exact aşa cum mi-l imaginam: un adevărat artist, în cel mai pur şi frumos sens al cuvântului.
Nu am făcut cunoştinţă niciodată, însă am avut şansa să reorchestrez anul acesta şi să interpretez nişte cântece ale sale în cadrul festivalului HermannstadtFest. A fost un moment emoţionant şi vreau să le mulţumesc pe această cale minunatelor doamne Daniela Marin si Daniela Simionescu.
Ar mai fi multe de zis… Unii l-au considerat doar un actor, alţii doar un umorist, alţii doar un textier, alţii doar un compozitor. În realitate, Ioan Gyuri Pascu a fost şi rămâne, de fapt, un artist complet.
Am inceput prin a vă spune că imi e greu să vorbesc la timpul trecut despre Ioan Gyuri Pascu şi am realizat că nici nu trebuie, fiindcă el există în continuare, există prin ceea ce ne-a lăsat nouă moştenire, prin creaţia sa muzicală, prin versurile sale, prin excepţionalele roluri jucate cu atâta farmec alături de Divertis şi prin tot ceea ce a făcut pentru arta din România şi mai ales pentru iubitorii de frumos.
Dacă ar fi să îi pot adresa acum nişte cuvinte cred că ar fi suficient să ii zic atât: Mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut. Să fiţi convins că nu a fost nicicum în zadar!
Un alt album “de casă”, un “disc-atelier (ne)îngrijit de Ioan Gyuri Pascu”, cum îşi subintitulează autorul acest album, “Jocul de-a joaca” este cel de-al nouălea album Ioan Gyuri Pascu şi a fost “îngrijit” de cantautor în multe privinţe. De la conceptul copertei, la instrumente, programări de groove-uri şi mixaje, cu excepţiile menţionate pe copertă şi la, evident, muzica, textul şi vocile care îi aparţin integral. “Jocul de-a joaca” include şi piesa “U-we, U-we” de pe “Caseta pentru/care (nu) minte, (are) inimă şi (face) gură”.
Înregistrările s-au realizat în perioada ianuarie – martie 2002 în studioul Digipas Recording, cu excepţia pieselor 4 şi 9 care au fost înregistrate în studioul “Taboo Recording Studio” (Arad, 10-12 martie 2002).
