Autor: Clara Margineanu
Pare că toată lumea îl cunoaşte. Pare că toată lumea îl iubeşte. Pentru că e vesel, mereu binedispus, numai zâmbet şi şotii, întruchipează personaje memorabile la televiziuni şi în filme. Ioan Gyuri Pascu.
L-am văzut pe strada mea, ieşind dintr-o florărie cu un buchet imens, multicolor, putând în braţe frăgezime şi parfum. Am zâmbit frumuseţii din gestul său. Pe Gyuri, l-am întâlnit anul trecut, la un eveniment folk, pe malul Dunării. Lansa albumul ,,Electromagnetic love” şi volumul de versuri ,,Viaţă, adevăr, lumină”. Discul l-am ascultat când mi-era bine şi când mi-era greu, descoperind târziu, în Gyuri Pascu, o forţă năucitoare de a transforma realitatea în splendoare de cântec, de a exorciza spaimele şi înfrângerile prin ardere de tot şi iubire. ,,E doar lumiiiină, doar adevărul!” incantează până la stele şi atunci, auzi cum înfloresc magnoliile. ,,E la modă să zici că iubirea e calea spre zbor/ Că fericirea-i ascunsă undeva între dorinţă şi dor/ Că suferinţa-i talentul de-a plânge ascuns, în cânt de poet/ Că bucuia de-a fi este un vodevil desuet/. Dar adevărul. E doar lumină.” Părea un fel de halucinaţie, atunci când, ascultându-l pe Gyuri, căpătam brusc o altă vibraţie. Acelaşi Gyuri care îmi spunea de mult, dintr-o casetă audio: ,,Mi-am luat colac/ Să vezi acuma/ Cum devine viaţa un fleac…”
Am citit atunci, ,,Viaţă, adevăr, lumină”, o carte splendidă, o carte obiect care te mângâie la atingere, o carte album, cu fotografii impecabile. Citez din memorie: ,,Cântecele frumoase ale oamenilor/ sunt doar borne pe drumul către/ Lumina cea nemişcată/ şi a toate mişcătoare”:
A trecut un an şi am ajuns, în aceeaşi Tabără Folk, după ce lansarea noului volum semnat Gyuri Pascu avusese loc. Fatalitate. Într-o seară, la o masă de lemn, am simţit o adiere deasupra braţului stâng. Gyuri mi-a aşezat cartea lângă pahar şi a plecat înainte să îi spun ,,mulţumesc!”. Cu aceeaşi discreţie cu care îşi poartă prin lume sclipirea de divinitate şi adâncul de melancolie. O profunzime smulsă din inima lumii. ,,Purtătorul de cuvinte” este volumul său recent, apărut la Editura ,,Cartea Daath Publishing Hause”, deschis cititorilor cu un motto în care autorul nu îşi dezminte latura ludică: ,,Consumul excesiv de gânduri dăunează grav seninătăţii”. Lectura cărţii, dintr-o suflare, mi-a oferit bucuria mirată a adevărului că sunt printre noi poeţi autentici, poeţi născuţi nu făcuţi, pe care îngerii îi ţin de mână în timp ce unii dintre ei, poeţii lumii, ne fac să râdem. Probabil că Gyuri Pascu ne-a făcut să râdem şi pentru a ne vedea, preţ de o clipă, fericiţi. Umorul este parte a substanţei sale genetice, fără îndoială, umorul, poanta, ironia, comicul de situaţie îl definesc. Dar oare fiinţa sa nu face explozie, uneori, de atâtea lacrimi devenite fulger? Dacă explodează, se întâmplă în versuri, ca acestea: ,,Doamne, de prea mult nu-ţi cer, / Aş vrea să fiu în continuare de folos/ Omului de jos/ Să-i fiu alinare/ Când nădejde nu are/ Când e pierdut şi-mpovărat/, Când Ceru-i pare-ntunecat/ Şi să Te vadă când îi e greu! Atuncea Bunul Dumnezeu/ Îl făcu curcubeu!”
Îl văd pe Ioan Gyuri Pascu intrând în scenă, în aplauzele spectactorilor, în componenţa Grupului ,,Divertis”. Îl aud incendiind publicul, cântând alături de Teo Boar şi Vlady Knejevici. Îl citesc în linişte: ,,Dacă ştiam atunci/ Să te iubesc/ Cum te iubesc acum,/ Mă făceam una cu florile pe care,/ Atât de rar ţi le-am dăruit.” Se pare că aceste ipostaze, aparent contradictorii, care îl definesc stârnesc confuzii în rândul fanilor. Ioan Gyuri Pascu are un poem numit: ,,Ce-am fost şi ce-am ajuns”, în care un personaj colectiv îi spune: ,,Eu, care ziceam că te ador!/ Nici nu mai apari la televizor/ Ce mişto erau serile de la Costineşti!/ Acu eşti superior, ne abureşti!” .
Gyuri Pascu a trecut prin încercări limită. L-a adulmecat neantul, a cunoscut suferinţa din boală şi singurătate, a văzut graniţa dintre lumi. Slavă Cerului! că a ieşit din toate, atunci însângerat, acum învingător. Este printre noi, ne zâmbeşte, ne scrie cărţi. Mi-a spus în singura conversaţie telefonică pe care am avut-o că ştie exact de ce a trebuit să treacă prin ce a trecut, că ştie cauzele care au dus la zbuciumul biografiei sale. Probabil ştie şi că timpul de pe scenă trece, odată cu noi. Rămân benzile magnetice, cântecele, poemele, cărţile. Rămân speranţele şi iubirile sale, pe care ni le dăruieşte! Cred că ar trebui să îi mulţumim pentru toate acestea.
https://jurnalul.ro/cultura/carte/ioan-gyuri-pascu-si-arderea-sa-spre-lumina-676312.html
