Gyuri, omul care nu te uita
Se spune că ții minte felul în care te-a făcut să te simți un om și nu ceea ce ți-a spus. Cum l-am cunoscut pe Gyuri se pierde în negura uitării. Dar cum era Gyuri ca om și ca artist și cum te simțeai în preajma lui, rămâne o amintire vie. Posibil să ne fi întâlnit prima dată la Galele Tele 7abc, unele dintre evenimentele artistice constante ale anilor `90, evenimente la care Ziarul Ziua, unde eram jurnalist, era partener de promovare. Ceea ce face ca această amintire să fie atât de volatilă este, pe de o parte trecerea timpului, dar în mod special o pun pe seama lui Gyuri care avea talentul de a se apropia de oameni într-un mod în care îi făcea să se simtă ca și cum s-ar cunoaște de o viață. A fost unul dintre puținii artiști pe care i-am intervievat de-a lungul carierei pe care îl simțeam ca parte din familie; din marea familie pe care în anii `90 o formau o mână de artiști, de jurnaliști și de susținători.
Privind în urmă și încercând să rememorez momente specifice cu Gyuri sentimentul e același: era un prieten de-o viață, chiar dacă l-ai cunoscut cu 2 ore în urmă sau cu 10 ani înainte. Când nu era pe scenă, dar era înconjurat de oameni, nu exista bariera nevăzută dintre artist și fani sau jurnaliști sau fani. Eram toți acolo, așa cum el punea în cuvintele sale cântate, un tot, oameni uniți prin iubire. Dar nu toți știam. El știa, simțea și asta transmitea fie de pe scenă, fie din mijlocul nostru. Nu existau bariere între el și spectatori. Avea puterea să și-i apropie și să șteargă cu muzica și versurile sale spațiul dintre scenă și public.
Să îi iei interviu lui Gyuri a fost mereu o plăcere, pentru că nu avea aroganța omului care apare la televizor și e cunoscut de o țară întreagă. Avea în schimb capacitatea de a se apropia sufletește de interlocutorul său, oferindu-i toată atenția sa. Să fi fost pregătirea de dascăl ceea ce îl ajuta să fie astfel? Să fi fost incredibila sa cultură generală? Să fi fost fascinanta sa capacitate de ironie și auto-ironie care nu-l părăsea în nicio circumstanță? Să fi fost mistuitoarea sa sensibilitate sufletească care încă răzbate din muzica, din poeziile și cărțile pe care le-a lăsat moștenire acestei lumi? Să fi fost toate acestea și altele pe care le-am uitat sau nu am mai avut timp să le aflăm?
O amintire este încă vie în mintea mea. Lansarea albumului Innocent Thoughts a avut loc la „Hard’n’Heavy Cafe”, un loc din centrul capitalei dedicat activităților artistice. Aflat la subsolul unei clădiri, ajungeai în club coborând o scară în spirală din metal greu. Dana, soția lui Gyuri, era în ultimul trimestru de sarcină, dar extrem de activă și de implicată în organizarea evenimentului. Gyuri era copleșit de emoții. Pe de o parte erau emoțiile legate de album, un album în care și-a pus sufletul pe tavă, și-a arătat vulnerabilitățile sufletești, umane. Pe de altă parte erau emoțiile de dinainte de a deveni tată. Și-a așteptat copila ca pe cel mai frumos dar de la viață. Pentru el nu a fost un clișeu, ci a fost o realitate pe care a trăit-o cu toată ființa sa de Om mare. Când vorbea despre Iarina i se umpleau ochii de lacrimi. Iar la acea lansare îmi amintesc cu câtă grijă se purta cu Dana, câtă tandrețe punea în gesturile sale față de ea, câtă atenție avea când ea urca sau cobora scara în spirală a clubului. Câteva zile mai târziu s-au întâlnit pentru prima dată, tată și fiică.
Gyuri hrănea relațiile. Te suna când se afla prin țară în orașul în care știa că te-ai născut sau ai crescut. Avea o memorie fantastică a numelor, a datelor și a legăturilor dintre oameni și orașe. Te suna de ziua ta să îți ureze cele bune și reînnoia promisiunile de a te întâlni. De multe ori nu te lăsa cu ele neonorate. Te invita la ei acasă și îți vorbea câte-n lună și în stele. Se mândrea cu Iarina și cu fiecare realizare a ei. El deja trecea pe locul doi. Se plângea de industrie, care nu mai dădea atenție muzicii sale pentru că „nu era în trend”, dar nu abandona. Suferea de superficialitatea care începuse să domine mass-media, dar a găsit alte căi de exprimare. Îl durea când oamenii îl priveau ca omul care face „bancuri bune” și nu ca pe artistul complex care era. Ca orice artist complex nu și-a permis să „ia o pauză”. Tumultul gândurilor și al emoțiilor l-a împins mereu să se exprime fie prin muzică, fie prin poezii, fie prin cărți.
Gyuri a fost omul pe care nu am reușit să îl prețuim pe cât ar fi meritat. Și ne e teamă și uneori rușine că îl uităm cu fiecare zi care trece, chiar dacă îl avem în amintiri și în înregistrări. Scriind aceste rânduri mi-l și imaginez cum stă în fața mea citindu-le și spunând: măi, Andreio, lasă asta și hai să ascultăm ceva muzică. Prea mă copleșești și nu e cazul. Ți-am zis cât a mai crescut Iarina și ce frumos cântă la pian? Hai, fă-ți timp într-o zi să treci pe la noi.
Gyuri, dragă, mașina ta cu jazzolină continuă să se plimbe prin lumea această pătimașă, care a uitat de poezie și autoironie și se scufundă în autosuficiență, dăruindu-ne nouă, celor care știm că politica nu-ți era pe plac, dar că a meritat fiecare ironie pe care i-ai adresat-o.
