Eram deja obișnuită să-i cunosc prietenii fratelui meu, să-i observ în timiditatea mea. Unul mai înaaaalt și mai slab, altul cu o mustață mare, o fată cu bentiță, alta machiată…
Aveam vreo 8 anișori când un băiat în uniformă militară, micuț, durduliu și plin de viață, ne-a pășit pragul, timp de câteva permisii… Vorbea mult și îi vedeam pe cei mari, pe-ai mei, râzând cu poftă… Până și tata, cu firea-i mai ursuză, râdea.
Urmau nopți cu sunete de chitară și dimineți… tăcute. Repetau pentru « Fundal », trupa plămădită într-o unitate militară din Buzău, de patru boboci pasionați, pentru care singura armă erau sunetul rock și puterea minții…
Din când în când, îmi făceam drum prin cameră, să fiu băgată în seamă de oamenii mari. Trecând fuga, fuga prin fața lui, mă oprea, glumea și-mi cânta. Mă simțeam, evident, importantă și-i priveam degetele alunecând pe grif-ul chitării.
Anii au trecut, și-l urmăream prin prisma vorbelor dragi ale fratelui meu, Mihai. Prieteni ….de-o viață, muzica le-a ghidat pașii, aparatul foto al fratelui meu, martorul, din umbră, al timpului vremelnic…
Gyuri devenise celebru și nu credeam că mă va mai băga, pe mine, vreodată, în seamă.
Până într-o seară de concert într-un octombrie târziu, o seară în care nu aveam să-l descopăr pe celebrul Ioan Gyuri Pascu, transpirat prezumțios de căldura reflectoarelor, ci să-l regăsesc pe Gyuri, « omul mare », transpirând aceeași veselie inocentă, doar cu un sunet mai melancolic…