Șocant: mie, Gyuri îmi trece prin cap mai ales când ascult muzică. Ceva ce i-ar plăcea. Îl văd, în minte, cum imită sunetele, mimând că ține o ghitară sau o „clapă” de sintetizator. „Fii atent, ce fain pasaj!”
Puținii ani pe care i-am petrecut aproape au fost muzicali și în general zgomotoși, cu cântări prin cămine studențești, într-o boemă care atunci mi se părea uneori periculoasă și mâncătoare de timp (ce-ar mai râde dacă aș scrie, pompos: „cronofagă!) , dar pe care, cu mintea de acum, aș repeta-o înzecit.
După anii în care am fost foarte aproape de el, am ajuns dintr-o dată departe, așa că nu pot spune că știu exact cum au fost ultimii lui 20 de ani.
Prin mass media și viu grai mi-au ajuns la urechi și ochi știri despre o personalitate foarte populară, îndrăgită, multilaterală, așa cum a meritat pe deplin, cu talentele lui abundente, gata să se exprime din orice poziție, în orice moment.
Nimic din toate astea nu m-a mirat.
Cum să nu-ți fie drag de Gyuri? Cum să nu răzbească un asemenea talent?
M-a mirat plecarea lui.
Am în sistem vreo doi-trei oameni care m-au marcat (urât cuvânt, dar asta e!) și care trec mereu prin cadru. Gyuri e unul dintre ei.
Dintre vechii prieteni, puțini mi-ar mai intra în voie.
Cu cât îmbătrânesc, în loc să devin mai senin și indiferent, cum îmi imaginam în tinerețe, sunt tot mai radical și mai politic.
Nici Gyuri nu ar înțelege tot.
De râs, însă, am râde cât cuprinde, și ne-am minuna frecvent: „Fii atent, ce fain pasaj!”