Andrei Roşu

Tot mă chinui să scriu ceva despre Gyuri. Sunt prea multe nuanţe. Nu că nu ar merita laude şi ofrande, dar nu i-ar fi plăcut.  Mă gândesc de multe ori la el. Încerc să rezum înţelepciunea lui. E greu!

Mă chinui să scriu…. nu iese. Nu mă pricep, şi mă gândesc, în inteligenţa mea limitată, că nici lui nu i-ar fi plăcut cuvintele mele. Eu încă mai vorbesc cu el.

 Dragul meu, mi-e dor de morocăneala ta. Eşti omul care m-a făcut să realizez că viaţa are mai multe nuanţe decât aş fi crezut eu vreodată. Îţi mulţumesc în numele omului ce sunt azi.

Marcela Motoc

Erau vremuri când fotografiile se făceau cu sufletul. 

N-aveai nevoie decât de o privire mai lungă sau o clipire mai rară ca să se descarce în tine toate imaginile, cu simțire cu tot, că fără simțire imaginile-s arse.

Toate momentele petrecute cu Gyuri s-au clipit rar, s-au așezat într-un sertar din suflet. 

Nu pot fi redate virtual, doar prin poveste. 

L-am deschis. Sertarul de-i poartă numele. 

Fotografiile sunt intacte. Nu-s prăfuite și nici decolorate. Ba chiar au și miros și sunet. 

Gyuri cântă la ghitară. Dana veghează discret. Iarina e lângă el, are 3 ani, se uită fascinată la degetele celui care ating corzile. Sau parcă nu le ating? Dar corzile totuși vibrează și sună, cântă. Vocea, vocea însă clar e a lui, îl recunoaște. El cântă, privește și iubește cu fiecare sunet părticica de el-însuși. Ea se holbează cu ochi la fel de tandri ca ai celui care atinge/nu atinge corzile și care îi e tată. Și deodată se aud două voci. Părticica de el-însuși cântă. S-au unit. Sunt uniți. Erau dintotdeauna.

Gyuri fericit. Gyuri râde. Gyuri tată. Gyuri soț. Gyuri prieten. Gyuri artist. Gyuri iubește. 

Suntem la Făgăraș. La casa părintească. Am trecut și pe la ea ca prea era aproape de casa părintească a lui Gyuri. 

Se deschide poarta, ai mei – încă erau toți – stăteau probabil de multă vreme după poartă, așteptând. Că era și vremea când telefonul stătea fix, iar în casă la noi stătea fix în bucătărie, că acolo se trăia cel mai mult și de-acolo au și aflat ai-mei-care-erau-încă-toți că trec pe-acasă cu Gyuri. Și s-au pornit s-aștepte. 

Erau după poartă. Mama i-a sărit direct în brațe lui Gyuri și s-au amestecat. Că el era și-al lor, dar nu de-acum, ci demult, și se recunoșteau chiar dacă încă nu se cunoșteau. 

Imaginile clipite rar și așezate în sufletul sertar emană iubire. Mai rar oameni așa frumos alcătuiți, doar din iubire. 

Gyuri iubire. Gyuri familie. Gyuri artist. Gyuri prieten. Gyuri veșnic pomenit și iubit. 

Gyuri. Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. 

Mircea Țicudean

Șocant: mie, Gyuri îmi trece prin cap mai ales când ascult muzică. Ceva ce i-ar plăcea. Îl văd, în minte, cum imită sunetele, mimând că ține o ghitară sau o „clapă” de sintetizator. „Fii atent, ce fain pasaj!”

Puținii ani pe care i-am petrecut aproape au fost muzicali și în general zgomotoși, cu cântări prin cămine studențești, într-o boemă care atunci mi se părea uneori periculoasă și mâncătoare de timp (ce-ar mai râde dacă aș scrie, pompos: „cronofagă!) , dar pe care, cu mintea de acum, aș repeta-o înzecit.

După anii în care am fost foarte aproape de el, am ajuns dintr-o dată departe, așa că nu pot spune că știu exact cum au fost ultimii lui 20 de ani.

Prin mass media și viu grai mi-au ajuns la urechi și ochi știri despre o personalitate foarte populară, îndrăgită, multilaterală, așa cum a meritat pe deplin, cu talentele lui abundente, gata să se exprime din orice poziție, în orice moment.

Nimic din toate astea nu m-a mirat.

Cum să nu-ți fie drag de Gyuri? Cum să nu răzbească un asemenea talent?

M-a mirat plecarea lui.

Am în sistem vreo doi-trei oameni care m-au marcat (urât cuvânt, dar asta e!) și care trec mereu prin cadru. Gyuri e unul dintre ei.

Dintre vechii prieteni, puțini mi-ar mai intra în voie.

Cu cât îmbătrânesc, în loc să devin mai senin și indiferent, cum îmi imaginam în tinerețe, sunt tot mai radical și mai politic.

Nici Gyuri nu ar înțelege tot.

De râs, însă, am râde cât cuprinde, și ne-am minuna frecvent: „Fii atent, ce fain pasaj!”

Liviu Antonesei

Momentul în care m-am cunoscut cu Gyuri, după cum spune legenda, se pierde în negura vremii. Eram amîndoi neverosimil de tineri și tare mă tem că ne închipuiam că așa vom rămîne pe veci. Dar n-a fost să fie. Gyuri n-a avut măcar răbdarea să aștepte acest 31 august, ca să devină sexgenar, iar eu am devenit, dar nu știu cu ce folos!

N-am reușit niciodată să mă decid ce ipostază anume îmi place cel mai mult la Gyuri – actorul comic, dar nu doar comic, muzicianul sau poetul. Ca să nu mai spun că aceste ipostaze erau reunite în cel mai fermecător om din cîți am cunoscut în această viață. Ne-am văzut relativ rar, dar l-am văzut, ascultat și citit des. Și chiar dacă ne vedeam rar, faptul că îl știam undeva practicînd „jocul de-am joaaca”, cum numea el viața, îmi provoca o stare de liniște, de confort sufletesc. După ce a plecat, a fost mult mai greu, chiar dacă am revenit mereu la umorul lui, la muzica lui, la poezia lui.

Cînd a scos Blues de casă, am fost cuprins de un fel de frenezie, de nu va fi fost o formă de nebunie benignă. L-am ascultat de zeci de ori, l-am încolțit în șoaptă.  Pînă la urmă am scris acest Blues de casă 2, pe care de bună seamă că i l-am dedicat. Odihnește în pace, prietene. Am credința că ne vom revedea cîndva și dacă bluesul meu îți va plăcea, poate facem un cîntec pentru îngeri!

11 August 2021, în Iași

Blues de casă 2

              După Ioan Gyuri Pascu, căruia i se şi dedică

Dimineaţa cînd mă scol

celulele le simt golite

dimineaţa cînd mă scol

celulele le simt golite

de-a nopţii vampiriţă

care-mi eşti, baby !

Dimineaţa cînd mă scol

pompez plantaţia în mine

dimineaţa cînd mă scol

pompez plantaţia în mine

şi focul de-astă noapte

doar în creier fierbe.

Dimineaţa cînd mă scol

aştept o altă zi cu ochii goi

dimineaţa cînd mă scol

aştept o altă zi cu ochii goi

căci numai noaptea, noaptea

tu pulsezi în mine, baby !

Ăsta-i doar un blues de casă

Yeah, îl cînt numai în pustiu

Ăsta-i doar un blues de casă

îl cînt numai în pustiu

Ăsta-i doar un blues de casă

Yeah, baby, doar un blues de casă !

Dimineaţa cînd mă scol

celulele le simt golite

dimineaţa cînd mă scol

celulele le simt golite

Îmi beau cafeaua  neagră tare

şi-ţi lingi sîngele pe bot,

baby, baby, baby !

Yeah ! Baby !

Cristina Vasile

Eram deja obișnuită să-i cunosc prietenii fratelui meu, să-i observ în timiditatea mea. Unul mai înaaaalt și mai slab, altul cu o mustață mare, o fată cu bentiță, alta machiată… 

Aveam vreo 8 anișori când un băiat în uniformă militară, micuț, durduliu și plin de viață, ne-a pășit pragul, timp de câteva permisii… Vorbea mult și îi vedeam pe cei mari, pe-ai mei, râzând cu poftă… Până și tata, cu firea-i mai ursuză, râdea.

Urmau nopți cu sunete de chitară și dimineți… tăcute. Repetau pentru « Fundal », trupa plămădită într-o unitate militară din Buzău, de patru boboci pasionați, pentru care singura armă erau sunetul rock și puterea minții…  

Din când în când, îmi făceam drum prin cameră, să fiu băgată în seamă de oamenii mari. Trecând fuga, fuga prin fața lui, mă oprea, glumea și-mi cânta. Mă simțeam, evident, importantă și-i priveam degetele alunecând pe grif-ul chitării. 

Anii au trecut, și-l urmăream prin prisma vorbelor dragi ale fratelui meu, Mihai. Prieteni ….de-o viață, muzica le-a ghidat pașii, aparatul foto al fratelui meu, martorul, din umbră, al timpului vremelnic…

Gyuri devenise celebru și nu credeam că mă va mai băga, pe mine, vreodată, în seamă.

Până într-o seară de concert într-un octombrie târziu, o seară în care nu aveam să-l descopăr pe celebrul Ioan Gyuri Pascu, transpirat prezumțios de căldura reflectoarelor, ci să-l regăsesc pe  Gyuri, « omul mare », transpirând aceeași veselie inocentă, doar cu un sunet mai melancolic…

Zoltan Octavian Butuc

A scrie despre Gyuri e la fel de dificil cu A FI În CLIPĂ. A reuși să fii cu tot ceea ce ești în momentul prezent. Nefragmentat. Viu. Acum. Aici.
A scrie lui Gyuri o incapacitate a creierului ăstuia de carne a crede despre tot ceea ce înțelege a fi quantic.
Sunt convins că a vă spune vouă că îl vom/veți descoperi tot mai mult în timp e o realitate.
Sunt convins că a vă mărturisi dorul meu de el e ceva de înțeles.
A fost cu noi. Aici. Adineaori. 

Înregistrarea prezentării unui eveniment

Constantin Lae Neculae

În noaptea dintre 11 si 12 iulie 2014 ascultam Radio Romania Actualităţi. Era vineri, emisiunea lui Andrei Partoş. Am fost printre cei care au ghicit scorul meciului Brazilia-Olanda (0-3). “Premiul” câştigat era dreptul de a propune pentru emisiunea viitoare, la difuzare, două melodii. Una dintre cele două piese propuse doream să fie a lui Gyuri. O auzisem într-o cântare de club unde eram spectator. L-am sunat pe Gyuri să îi cer piesa. Mi-a spus că nu este înregistrată. Mi-a spus sec: „…Vrei piesa? Fă-o la tine şi vin să trag vocea.”
Aşa a început.
A fost prima melodie lucrată cu el.

Gyuri, Lae şi Eugen Amarandei: ”So far so good”.

Ca în toate piesele scrise de el, povestea lui.

S-au adunat mai multe piese, puse pe un album. Puţin ştiut. „Casa inimii”.

La început Gyuri spunea ca îşi doreşte pe copertă o imagine anume: în jurul unui foc, să fie toţi prietenii care au lucrat la acest album. Au fost mai mulţi, muzicieni adevăraţi, care au participat la înregistrări.

Apoi ideea grafică finală i-a fost dată de Iarina, fata lui. Ea a şi realizat coperta. Mi s-a părut firesc. Ea era de fapt inima lui.

Dar ideea focului care ne încălzea şi ne lumina pe noi, cei din jurul lui, mi se pare că reprezintă cel mai bine viaţa lui Gyuri. A ars pentru noi. Ne-a încălzit sufletele. Când vreau să mă gândesc la el, întorc faţa către soare. Nu pot vedea nimic. Strâng ochii. Simt lumina şi căldura. Şi zâmbesc. De acolo, din Lumină, Gyuri ne zâmbeşte şi el. Ştiu sigur.