Erau vremuri când fotografiile se făceau cu sufletul.
N-aveai nevoie decât de o privire mai lungă sau o clipire mai rară ca să se descarce în tine toate imaginile, cu simțire cu tot, că fără simțire imaginile-s arse.
Toate momentele petrecute cu Gyuri s-au clipit rar, s-au așezat într-un sertar din suflet.
Nu pot fi redate virtual, doar prin poveste.
L-am deschis. Sertarul de-i poartă numele.
Fotografiile sunt intacte. Nu-s prăfuite și nici decolorate. Ba chiar au și miros și sunet.
Gyuri cântă la ghitară. Dana veghează discret. Iarina e lângă el, are 3 ani, se uită fascinată la degetele celui care ating corzile. Sau parcă nu le ating? Dar corzile totuși vibrează și sună, cântă. Vocea, vocea însă clar e a lui, îl recunoaște. El cântă, privește și iubește cu fiecare sunet părticica de el-însuși. Ea se holbează cu ochi la fel de tandri ca ai celui care atinge/nu atinge corzile și care îi e tată. Și deodată se aud două voci. Părticica de el-însuși cântă. S-au unit. Sunt uniți. Erau dintotdeauna.
Gyuri fericit. Gyuri râde. Gyuri tată. Gyuri soț. Gyuri prieten. Gyuri artist. Gyuri iubește.
Suntem la Făgăraș. La casa părintească. Am trecut și pe la ea ca prea era aproape de casa părintească a lui Gyuri.
Se deschide poarta, ai mei – încă erau toți – stăteau probabil de multă vreme după poartă, așteptând. Că era și vremea când telefonul stătea fix, iar în casă la noi stătea fix în bucătărie, că acolo se trăia cel mai mult și de-acolo au și aflat ai-mei-care-erau-încă-toți că trec pe-acasă cu Gyuri. Și s-au pornit s-aștepte.
Erau după poartă. Mama i-a sărit direct în brațe lui Gyuri și s-au amestecat. Că el era și-al lor, dar nu de-acum, ci demult, și se recunoșteau chiar dacă încă nu se cunoșteau.
Imaginile clipite rar și așezate în sufletul sertar emană iubire. Mai rar oameni așa frumos alcătuiți, doar din iubire.
Gyuri iubire. Gyuri familie. Gyuri artist. Gyuri prieten. Gyuri veșnic pomenit și iubit.
Gyuri. Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.