Aveam 6 ani când sora mamei s-a căsătorit cu Gyuri şi nu îmi amintesc perioada de dinainte, când nu era unchiul meu. Pentru mine este de parcă ar fi fost dintotdeauna familie. Fie că râdeau în bucătărie cu ai mei la o zi de naştere, că mă jucam în apartamentul lor pe covor, sau că mâncam savarine în timp ce împătuream coperţi de casete la sediul Tempo Music, Gyuri şi Dana au fost mereu un element de neclintit în copilăria mea.
Când s-au mutat din apartament la casă, eram deja mai mare, adolescentă. Şi, deşi, ca mulţi adolescenţi, îmi doream să petrec mai mult timp cu prietenii decât cu familia, era mereu o plăcere să merg la Gyuri şi la Dana acasă. Nu mă duceam „în vizită”, mă duceam la ei. Uneori la o petrecere, alteori cu fraţii mei ca să ne jucăm noi, verişorii între noi, dar cele mai frumoase amintiri sunt cele de la Crăciun.
Nu-mi amintesc ce cadouri am primit, nici ce bunătăţi am mâncat. Dar îmi amintesc spectacolele de Crăciun pe care le dădeam în sufragerie la Gyuri şi la Dana acasă. În familia mea suntem 6 copii, cu Gyuri, Dana şi copilul lor eram 9, mai mult decât suficient pentru o distribuţie. Fraţii mei şi cu mine veneam cu un concept, scriam un scenariu şi adăugam umorul nostru. Gyuri citea, ne lăuda şi se distra enorm la glumele noastre. Apoi, adăuga melodii, alte glume, scene noi la care nu ne-am fi gândit niciodată şi, la final, aveam o scenetă excepţională.
Pe-atunci nu îmi dădeam seama şi nici nu mă gândeam în termenii ăştia, dar Gyuri nu făcea scenete cu noi ca să ne facă pe plac, cum fac mulţi adulți cu copiii. El chiar îşi dorea să facă ceva frumos cu noi, să fie parte din grup și să avem o experiență comună care să ne unească. Nu o făcea conștient de amintirile minunate pe care le construia pentru noi, dar ăsta a fost rezultatul. Pot spune cu convingere, pentru mine cel puţin, Crăciunul în familie nu ar fi avut acelaşi farmec fără Gyuri.