Și ce rămâne dintr-un om, după ce trupul nu-i mai este cuib de simțire?
Ce a rămas din Gyuri oare?
Iată, cu mine este încă vie interacțiunea preț de câteva ceasuri, zile, poate, și sensurile unor clipe de întâlnire autentică, un fel de “ne-am întâmplat să ne cunoaștem” ca doi oameni simpli, cu doruri, visuri, tristeți, bucurii și afinități de alte neamuri, pe sub soarele deloc pitic al artei și al textelor lui David Hawkins.
Da.
L-am cunoscut pe Gyuri la un târg de carte, într-un mod mai mult sau mai puțin banal, într-un moment în care încă mă căutam printre rândurile editate de Daniela Maria Marin și cuvintele scriitorului american mai sus menționat.
Așa am descoperit că și el avusese rătăcirile lui. Încercările lui. Poverile lui. Mai târziu, aveam să aflu că îl apăsau zilele ploioase și că se săturase să fie perceput ca un comediant, dar că oamenii îl voiau glumeț, optimist, vesel, că doar îi învățase cu un nărav greu de dezbărat pe vremea colaborării cu Divertis și a filmelor în care alura sa era ceva mai rubicondă.
Numai că Gyuri a crescut întru cunoaștere de sine și a scăzut la trup, iar vocea sa a luat o altă formă, nebănuită, cu mult mai gravă, dar oamenii se feresc de oglinda care să le amintească în vreun fel de Do majorul existenței lor. Nu toți, e adevărat. Unii dintre ei. În felul acesta, a pierdut o parte din publicul de odinioară, dar a câștigat un altul, mai puțin temător într-ale nuanțelor trăirii unei vieți care vine și cu bune și cu rele.
Eu așa l-am cunoscut, ca pe un purtător de cuvinte și de sunete muzicale, unele care rămân cu mine și în care îmi place să-l regăsesc. Amintirea mi se duce mai puțin hai-hui pe meleagurile vremurilor în care îi descopeream ființa la câțiva centimetri distanță. Hm.
M-am bucurat să-i însoțesc versurile cu partituri de culoare. A răspuns, la rândul lui, cu generozitate invitației de a participa la expozițiile mele și de a cânta. Așa, pur și simplu. Fără nicio altă miză. Doar de dragul de a-și dărui creațiile.
Și
Poate deloc întâmplător, la scurt timp după moartea lui David Hawkins, pe care am avut amândoi șansa să-l cunoaștem în persoană, i-am dăruit tabloul “Timeless life”, tablou pictat în memoria autorului de texte spirituale și care în volumul de versuri al lui Gyuri (“Purtătorul de cuvinte”) ilustrează poezia “Rugă”, care începe așa:
“Un suflet alb și pur se ridică la cer”
Da. Poate că știam. Poate că știa. Cine știe?
Alexandrina- Carmen Ene,
prietenă
recital la Expoziţia Alexandrinei Carmen Ene – “După licurici”, 2014
recital la expoziţia Alexandrinei Carmen Ene – “Aici printre flori”, 2016