Ioan Gyuri Pascu – Povestea vieţii

31 august 1961. Agnita. România.

Se naşte cel de-al patrulea copil al doamnei Maria Pascu şi singurul din cea de-a doua căsătorie.

Un prunc de numai 2 kg…

Deşi nu i-au prea plăcut orele de pian, nu la fel de mult ca cele de sport, în adolescenţă a învăţat să cânte la acordeon, muzicuţă, nai şi puţin la chitară. În „După-amiezele muzicale din familie”, Gyuri şi tatăl său îşi răsunau vocile în micul apartament în care locuiau cei patru copii, mama, tata şi bunica. Pasionat de radioul la care asculta emisiunile de la vremea aceea, de muzică uşoară românească, „Din istoria popoarelor” sau cele de poveşti şi legende româneşti, Gyuri adăuga programului artistic şi deja celebrele sale imitaţii. La fel se întâmpla nu doar în interiorul apartamentul în care locuiau, dar şi afară, în spatele blocului, acolo unde organiza festivaluri concurs cu bilet de intrare: o acadea.

„Când eram mic, fascinaţia apartamentului de două camere în care locuiam şapte inşi, mama, tata, bunica şi patru copii, era, pentru mine, nu televizorul, pe care tata îl cumpărase în 1964 ca să vedem Olimpiada de la Tokyo, ci radioul mare cu lămpi şi ochi magic. Eram vrăjit de felul în care se mişca, verde, în funcţie de vocea ce venea din el. Ba chiar mă speriasem în 1967, după moartea lui Arghezi, când i-au dat vocea înregistrată, că o să iasă vocea din radio şi o să vină la mine, noaptea.

Dar nu pentru asta iubeam radioul, ci pentru faptul că nu-mi impunea, ca televizorul o imagine gata făcută. Mă lăsa pe mine să creez ce imagine voiam. Ascultam emisiunea “Înşir-te mărgărite”, emisiune de poveşti şi jucam toate personajele aşa cum le vedeam eu. Ascultam DIN MUZICA POPOARELOR şi mă vedeam în Senegal sau în Peru cântând cu oamenii aceia. Am dirijat, în timp ce făceam teme, urcat pe scaun, cele mai mari orchestre ale lumii. Copilul fraged care eram a învăţat muzica şi actoria de la radio. De atunci am decretat deja că sunt actor şi muzician şi eram, măcar pentru un apartament de două camere şi şase spectatori care, duminica erau şi colegi de scenă, căci se iscau adevărate spectacole în casa noastră.

De atunci mi-am propus să scriu şi să interpretez propriile poveşti, dar au trecut mulţi ani până să o fac. Intre timp m-am bucurat să o aud pe Shirley Bassey răspunzând la întrebarea:”de unde aţi învăţat să cântaţi?” „ De la radio!”

Şi-a dorit foarte mult să fie un al doilea Cristian Gaţu, astfel că, după câteva ore petrcute în compania chitarei primită în dar de la tatăl său, a pus-o pe dulap şi s-a concentrat pe handbal. Prin clasa a X-a, constatând că nu creştea în înălţime, cu alte cuvinte că nu putea urma o carieră în handbal, a coborât chitara de pe dulap şi a reînceput să înveţe. Era în liceu când s-a întâlnit cu trupa Trandafirii negri din Mediaş. Sanda şi Elena Cîrstea, împreună cu Camelia Zoltan l-au acceptat în trupă, nu convinse de colegii lor instrumentişti, ci de-abia după ce l-au auzit cum cânta.

Cluburile – casele de cultură – pe unde se cânta la vremea aceea au devenit şcoala de muzică din care Gyuri a învăţat să cânte chiar şi la tobe. Cât timp a fost în trupa Trandafirii Negri a învăţat foarte multă muzică şi despre muzică de la colegii săi. A ascultat muzica de calitate pe care i-o propuneau, a observat, cu acel extraordinar de fin simţ al observaţiei ce-l caracteriza, nu doar construcţiile muzicale ale compoziţiilor, dar şi efectul lor asupra ascultătorului.

Deşi reticent în a-i permite tânărului de clasa a XII-a să dea examen la teatru, tatăl îşi schimbă părerea după ce îl vede într-un spectacol la liceu şi astfel ajunge Gyuri să meargă la Tg. Mureş, să bată la porţile Facultăţii de Teatru în toamna lui 1979. Apoi, s-a angajat ca strungar până când a trebuit să plece în armată.

Din armată nu şi-a dorit să păstreze amintirile urâte, ci doar pe cele legate de trupa “Fundal” pe care o alcătuieşte împreună cu Mihai Vasile (chitară), Crin Grigore (chitară), Sandu Tulin (bas), Gyuri fiind toboşarul trupei şi vocal. Prietenia cu Mihai Vasile va dăinui peste ani, dovadă fiind şi fotografiile pe care, de-acum fotojurnalistul Mihai i le va face la recitalul de la Cerbul de Aur, 1995, pentru coperţile albumelor “Gânduri nevinovate-Innocent Thoughts”, în 1997, “Lasă (muzică de casă)”, 2000,  “Stângul de a visa”, 2002, “La jumătatea vieţii”, 2007.

La doi ani după terminarea armatei, reuşeşte să revină în sfera creaţiei muzicale, iar după ce devine student al Facultăţii de filologie din Cluj-Napoca, secţia română-spaniolă, intră şi în trupa de teatru a facultăţii, Ars Amatoria şi Fiii. Scena teatrală şi experienţele  trăite sub bagheta regizorală a profesorului Ion Vartic, amplifică şi permit înflorirea talentelor native ale tânărului student.

Participă ca solist vocal, acompaniindu-se cu chitara în cadrul Serbărilor Scânteii Tineretului, urcând pe multe scene din toată ţara. În perioada 1985-1987 intervine o pauză în activitatea muzicală a lui Ioan Gyuri Pascu, care intră în componenţa grupului Divertis în anul 1986.

Reia activitatea concertistică în 1987, printr-un recital susţinut la festivalul „Stelele Cetăţii” de la Deva, unde va reveni la ediţiile din 1988 şi 1989.

În 1990 susţine un concert la Sala Radio, iar în 1992 a fost invitat la Festivalul de jazz de la Braşov, apoi, în acelaşi an, pentru a putea participa la Festivalul de jazz şi blues de la Costineşti, alcătuieşte grupul The Blue Workers, în componenţa Vlady Cnejevici (pînă în 1996) şi Dan Ştesco (Polymoog, după 1996) – la claviaturi, Teo Boar, la chitară, Lache Mihăilescu la bas, Cristi Iorga la tobe. Cu această trupă participă în 1992 la festivalurile de jazz de la Ruse (Bulgaria) şi Bucureşti.

Prima sa apariţie discografică datează tot din 1992 şi este caseta Ar putea fi..., pe care Ioan Gyuri Pascu semnează şi interpretează şapte piese, cealaltă jumătate a casetei aparţinîndu-i lui Mircea Rusu.

Primul său album integral şi prima producţie a brusc devenitei “prima casă de discuri independentă din România, Tempo Music, este Mixed Grill. Albumul apare la mai puţin de un an, lansându-se la Magazinul Muzica din Bucureşti în data de 13 aprilie 1993. Şi dacă directorul magazinului acceptase cu destulă rezervă să primească spre vânzare 250 de casete, la scurt timp după terminarea evenimentului este nevoit să sune insistent şi să ceară o suplimentare de minimum 250 de casete, de teamă că marile geamuri ale magazinului ar putea fi distruse de sutele de oameni aşezaţi la coadă. Nu se aştepta la o asemenea situaţie, cu toate că Gyuri Pascu îl rugase să primească măcar 500 de casete.

Mixed Grill devine “cel mai bine vândut album de muzică românească al anului 1993, primul tiraj,  editat pe disc vinil (500 de discuri) şi casete audio (3000), epuizându-se în mai puţin de două luni de la lansare.

Pentru anul 1993, cînd muzica românească nu numai că nu se prea difuza la radio, dar se şi vindea extrem de greu, a fost un mare succes. Marile hit-uri precum “Ţara arde, babele se piaptănă”, “It’s over” – duet cu Monica Anghel, “Nu-i bai” au figurat pe primele locuri în topurile mai multor radiouri. La finalul anului 1993, Radio Contact îi acordă lui Ioan Gyuri Pascu premiul “Compozitorul Anului 1993” şi continuă să păstreze în playlisturile sale acest album.

Dedicaţia cantautorului, tipărită pe coperta discului vinil, spune aşa:

“Dedic acest album iubirii Omului de către Om. Am învăţat să iubesc viaţa aşa cum este de la mama mea, de la sora mea, Maria şi de la fratele meu Joszi, care sunt mereu cu mine, de la tata şi de la sora mea Kati, care trupeşte nu mai sunt cu mine.

Cu Dana m-am reaprins, cu Divertis m-am înălţat.

Lor şi tuturor celor care mă iubesc li se dedică această fărâmă de suflet şi…

Ioan Gyuri Pascu”