“…… vreau să scriu despre el. Și nu știu cum. Despre Gyuri care strălucea pe scenă, a vorbit toată lumea. Aș putea să încep cu cel cu care am umblat din gazdă în gazdă, la începuturile noastre prin București, cu poveștile nopților cîntate și ale celor vorbite în care am amestecat cam tot ce se putea amesteca; bucurii, tristeți, cărți, sport, întrebările noastre despre mersul și rostul lumii și multă, multă viață. Ar mai fi o variantă, meciurile pe care le-am văzut și trăit împreună… sau aș putea începe cu Gyuri cel sensibil, vulnerabil și trist care se ascundea în chitară ca să fie el, … sau cu Gyuri care bătea noaptea la ușă să mă întrebe dacă nu am o bucată de pîine că el are o ceapă, sau cu drumurile noastre cu mașina, sau….
S-ar putea să fie omul cu care am cele mai multe amintiri. Sigur este omul împreună cu care am rîs cel mai mult
Era un amestec perfect de Caragiale și Creangă, în care se mai băga din cînd în cînd și Shakespeare. Asemenea lui Creangă avea umorul sănătos, spumos, i-aș spune moldovenesc, dar vorbim despre Gyuri, era un Harap Alb în care trăiau, fericiți și nu prea înghesuiți, Gerilă, Flămînzilă, Setilă, Ochilă sau Păsărilă Lăț-Lungilă, (nu rîdeți, Gyuri știa cum să aducă luna de pe cer și să ți-o pună în palmă). Și nu de puține ori, toți plecau, ca să-i facă loc lui Moș Nechifor Coțcariu.
Îl iubea pe Caragiale și învățase de la el să folosească ironia fină, să ia din viață și să pună pe scenă sau pe ecran, personaje de un umor fabulos. Autoironia era un bonus care venea de la el.
Talentul lui era uriaș, lua o jumătate de glumă și făcea din ea una întreagă, rotundă și plesnitoare ca o minge nouă și frumoasă. Era hoț de clipe. Știa să fure clipa, să o facă să fie a lui. Da, avea geniu adevărat. Am văzut asta de multe ori, așa că trebuie să o spun. Prostește vorbind, cred că și Dumnezeu va rîde cu el.
Cu el rîsul era rîs, spectacolul era spectacol, cîntatul era căntat, în trei cuvinte: treaba era treabă. Doar noaptea era de multe ori zi…
A fost frumos!
………”
28 septembrie 2016 Valentin Gora
Au trecut 5 ani de cind am scris acest text despre Gyuri.
Aşa l-am cunoscut eu, aşa a fost el.
Aşa este el, în personajele, în muzica şi în carţile lui.
5 ani, ceasurile s-au învirtit înainte.
Am rîs mai puţin.
L-am visat de multe ori.
Am visat spectacole în care eram împreună şi am făcut spectacole în care, pe scenă, era un mare loc gol.
În vise, n-am schimbat nici o vorbă cu el.
Lucrurile nefăcute au rămas nefăcute, vorbele nespuse au rămas nespuse.
Cînd citesc „Balada bunului însoţitor” a lui Ezra Pound, mă gîndesc şi la Gyuri.
20 august 2021 Valentin Gora
