Categorie: Testimoniale

Dan Stesco “Polymoog”

Publicat de de root în Testimoniale

Dan Stesco “Polymoog”, claviaturistul trupei Ioan Gyuri Pascu & The Blue Workers timp de câţiva ani după anul 1996, prietenul care nu l-a refuzat niciodată, povesteşte câteva amintiri despre Ioan Gyuri Pascu.

Piese  precum “Glasul pianului”, “With this song”, Leafunkynată ţie”, “Aripi de hârtie”, “Love’s like a tender hammer”, My little song flies” poartă amprenta clapelor lui Polymoog. I-a fost alături în zeci de concerte şi turnee, la care se adaugă şi participările din platourile de televiziune alături de grupul Divertis.



Dan Stesco “Polymoog”, claviaturi, creator de sunete pentru Korg

Laurenţiu Costinceanu

Publicat de de root în Testimoniale

31 august rămâne unul din momentele de rememorare (și nu de comemorare) ale spiritul înalt care și-a sacrificat o fărâmă din eternitate pentru a vizita această planetă și pentru a ne oferi cu generozitate șansa fantastică de a-L întâlni sub diferite nume (Gyuri, Mes, Nemuriciul, Cadâr, Petko, etc).

Fără a le critica, site-urile de specialitate vorbesc sec despre Gyuri, consemnând simplist: muzician și actor român care în 1988-1989, după absolvirea facultății a predat limba și literatura română la o școală primară, punctând totodată diverse momente și aspecte ale activității sale.

Cred, sincer, că în esența, aceasta a fost și a rămas Gyuri, nu doar un profesor, ci un dascăl, care și-a lăsat pecetele-n lumini, astfel cum inspirat spune un cantautor (Ion Popa) într-o melodie dedicată învățătorului său. Gyuri este un veritabil Domnul Trandafir modern, un dascăl al sufletelor și „suferințelor” noastre, care dacă nu exista, trebuia inventat. Și El trebuia inventat pentru oamenii buni, care astfel, prin El, ei să devină fabuloși.

Aceasta a făcut și face Gyuri. A venit pentru a fi, așa cum spunea personajul său Mes: „eu nu sunt sac, sunt mânușă, … adică eu nu primesc, eu dau”, și nu doar timp, iubire, compasiune, ci o întreagă stare de spirit, pentru că în final, asta ne-a fost dăruit, nu doar un simplu om, ci o stare de spirit, o bucurie sufletească ce nu se poate descrie, dar pe care o simți atât de aproape, încât este cu neputință să o mai poți tăgădui. O bucurie oferită tuturor celor care au dorit și au fost în măsură să o primească.

Și pentru a puncta doar una din împlinirile (și nu doar proiectele) sale de suflet, care au alcătuit starea: am fost profund marcat de fenomenul Teatrul Spiritual cu tot ceea ce a implicat, text, regie, muzică, etc și mai ales artiști.

Un alt fel de teatru, în care nu vizionai sau revizionai un spectacol, ci îl trăiai. Ori de câte ori reveneai să participi chiar și la experiența aceleiași reprezentații, sentimentul, senzația era neschimbată: indiferent de numărul personajelor, nu aveai în față doar un grup de actori extraordinar de talentați care interpretează cu har o piesă. Aceștia se transformau în veritabile entități de lumină, în ghizi spirituali care te conduceau în acea experiență fabuloasă la care participai, pe care o trăiai și în a cărei vrajă rămâneai multe zile după.

O perioadă minunată în care timpul nu se mai supunea șabloanelor calendarului, ci era circumscris reperelor spectacolelor, întâlnirilor cu acei făuritori de fericire adunați în jurul lui Gyuri.

A fost mânușă, s-a oferit tuturor celor care au dorit, au putut, au „trebuit” să primească un strop de lumină și a punctat timpul cu absolutul său divin.

Un singur lucru nu am învățat de la dascălul sufletelor și „suferințelor” noastre: cum să „tratezi” dulcea dependență pe care o dă Starea de spirit Ioan Gyuri Pascu.

George Constantinescu

Publicat de de root în Testimoniale

După ce în copilărie îl admiram pentru hazul nebun și pentru inteligența ascuțită, am avut șansa de a-l cunoaște pe Gyuri la Teatrul de Artă Bucureşti. Perioada nedrept de scurtă care ne rămăsese de la întâlnirea noastră până la plecarea lui, mi-a oferit șansa de a descoperi un om enorm cu un suflet cât casa poporului, un om de la care noi toți, cei din Teatrul de Artă, am avut foarte multe de învățat despre teatru, despre viață, despre iubire, despre oameni. Gyuri acum nu mai este printre noi, este în noi!

George Constantinescu, director Teatrul de Artă  Bucureşti

Andreea Talmazan

Publicat de de root în Testimoniale

Gyuri, omul care nu te uita

Se spune că ții minte felul în care te-a făcut să te simți un om și nu ceea ce ți-a spus. Cum l-am cunoscut pe Gyuri  se pierde în negura uitării. Dar cum era Gyuri ca om și ca artist și cum te simțeai în preajma lui, rămâne o amintire vie. Posibil să ne fi întâlnit prima dată la Galele Tele 7abc, unele dintre evenimentele artistice constante ale anilor `90, evenimente la care Ziarul Ziua, unde eram jurnalist, era partener de promovare. Ceea ce face ca această amintire să fie atât de volatilă este, pe de o parte trecerea timpului, dar în mod special o pun pe seama lui Gyuri care avea talentul de a se apropia de oameni într-un mod în care îi făcea să se simtă ca și cum s-ar cunoaște de o viață. A fost unul dintre puținii artiști pe care i-am intervievat de-a lungul carierei pe care îl simțeam ca parte din familie; din marea familie pe care în anii `90 o formau o mână de artiști, de jurnaliști și de susținători.

Privind în urmă și încercând să rememorez momente specifice cu Gyuri sentimentul e același: era un prieten de-o viață, chiar dacă l-ai cunoscut cu 2 ore în urmă sau cu 10 ani înainte. Când nu era pe scenă, dar era înconjurat de oameni, nu exista bariera nevăzută dintre artist și fani sau jurnaliști sau fani. Eram toți acolo, așa cum el punea în cuvintele sale cântate, un tot, oameni uniți prin iubire. Dar nu toți știam. El știa, simțea și asta transmitea fie de pe scenă, fie din mijlocul nostru. Nu existau bariere între el și spectatori. Avea puterea să și-i apropie și să șteargă cu muzica și versurile sale spațiul dintre scenă și public.

Să îi iei interviu lui Gyuri a fost mereu o plăcere, pentru că nu avea aroganța omului care apare la televizor și e cunoscut de o țară întreagă. Avea în schimb capacitatea de a se apropia sufletește de interlocutorul său, oferindu-i toată atenția sa. Să fi fost pregătirea de  dascăl ceea ce îl ajuta să fie astfel? Să fi fost incredibila sa cultură generală? Să fi fost fascinanta sa capacitate de ironie și auto-ironie care nu-l părăsea în nicio circumstanță? Să fi fost mistuitoarea sa sensibilitate sufletească care încă răzbate din muzica, din poeziile și cărțile pe care le-a lăsat moștenire acestei lumi? Să fi fost toate acestea și altele pe care le-am uitat sau nu am mai avut timp să le aflăm?

O amintire este încă vie în mintea mea. Lansarea albumului Innocent Thoughts a avut loc la „Hard’n’Heavy Cafe”, un loc din centrul capitalei dedicat activităților artistice. Aflat la subsolul unei clădiri, ajungeai în club coborând o scară în spirală din metal greu. Dana, soția lui Gyuri, era în ultimul trimestru de sarcină, dar extrem de activă și de implicată în organizarea evenimentului. Gyuri era copleșit de emoții. Pe de o parte erau emoțiile legate de album, un album în care și-a pus sufletul pe tavă, și-a arătat vulnerabilitățile sufletești, umane. Pe de altă parte erau emoțiile de dinainte de a deveni tată. Și-a așteptat copila ca pe cel mai frumos dar de la viață. Pentru el nu a fost un clișeu, ci a fost o realitate pe care a trăit-o cu toată ființa sa de Om mare. Când vorbea despre Iarina i se umpleau ochii de lacrimi. Iar la acea lansare îmi amintesc cu câtă grijă se purta cu Dana, câtă tandrețe punea în gesturile sale față de ea, câtă atenție avea când ea urca sau cobora scara în spirală a clubului. Câteva zile mai târziu s-au întâlnit pentru prima dată, tată și fiică.

Gyuri hrănea relațiile. Te suna când se afla prin țară în orașul în care știa că te-ai născut sau ai crescut. Avea o memorie fantastică a numelor, a datelor și a legăturilor dintre oameni și orașe. Te suna de ziua ta să îți ureze cele bune și reînnoia promisiunile de a te întâlni. De multe ori nu te lăsa cu ele neonorate. Te invita la ei acasă și îți vorbea câte-n lună și în stele. Se mândrea cu Iarina și cu fiecare realizare a ei. El deja trecea pe locul doi. Se plângea de industrie, care nu mai dădea atenție muzicii sale pentru că „nu era în trend”, dar nu abandona. Suferea de superficialitatea care începuse să domine mass-media, dar a găsit alte căi de exprimare. Îl durea când oamenii îl priveau ca omul care face „bancuri bune” și nu ca pe artistul complex care era. Ca orice artist complex nu și-a permis să „ia o pauză”. Tumultul gândurilor și al emoțiilor l-a împins mereu să se exprime fie prin muzică, fie prin poezii, fie prin cărți.

Gyuri a fost omul pe care nu am reușit să îl prețuim pe cât ar fi meritat. Și ne e teamă și uneori rușine că îl uităm cu fiecare zi care trece, chiar dacă îl avem în amintiri și în înregistrări. Scriind aceste rânduri mi-l și imaginez cum stă în fața mea citindu-le și spunând: măi, Andreio, lasă asta și hai să ascultăm ceva muzică. Prea mă copleșești și nu e cazul. Ți-am zis cât a mai crescut Iarina și ce frumos cântă la pian? Hai, fă-ți timp într-o zi să treci pe la noi.

Gyuri, dragă, mașina ta cu jazzolină continuă să se plimbe prin lumea această pătimașă, care a uitat de poezie și autoironie și se scufundă în autosuficiență, dăruindu-ne nouă, celor care știm că politica nu-ți era pe plac, dar că a meritat fiecare ironie pe care i-ai adresat-o.

Lucian Ştefănescu

Publicat de de root în Testimoniale

fragmente din articolul “Despre talentul de a fi altfel: Ioan Gyuri Pascu” (integral în rubrica Din presă/Europa Liberă)

“L-am cunoscut în 1984 pe unul din coridoarele Facultății de litere din Cluj (pe vremea aceea i se spunea facultatea de filologie).

Am crezut la început că era unul din studenții străini aflați în anul pregătitor, anul învățării limbii române. Vorbea o românească stîlcită înadins, la început ca aceea vorbită de un arab, apoi dintr-o dată ca româna vorbită de un grec, sau de un student din America de sud, după care brusc trecea la un puternic accent unguresc, apoi vorbea ca un sas de pe la Sibiu.

Era, bineînțeles, o poantă cu care-și distra într-o pauză de curs colegii de an (era în primul an la română-spaniolă, eu eram în anul trei).

Apoi ne-am cunoscut mai bine, pentru că am intrat amândoi în trupa de teatru Ars Amatoria & Fiii, coordonată de profesorul Ion Vartic și de colegul și prietenul Liviu Malița, acum decan al facultății de teatru și televiziune din Cluj.

Repetițiile, spectacolele și turneele cu piesa „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu (prima variantă, scrisă în limba română, a piesei „Cântăreața cheală”), și apoi cu „Temă și variațiuni” de I.L.Caragiale, mi-au dat posibilitatea să stau câțiva ani buni în preajma lui Ioan Gyuri Pascu.”

“Ioan Gyuri Pascu a fost însă faimos cu mult înainte de a deveni popularul actor și interpret de după 1989.”

 “În afară de talentul actoricesc și muzical, Gyuri mai avea un talent, acela de a fi cu totul altfel, într-o lume în care se încerca uniformizarea tuturor, în care nu aveai voie să ieși din rînd, în care nu era bine uneori să rîzi pe față.”

Ioan Gyuri Pascu, Lucian Ştefănescu – „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu, regia Ion Vartic, Cluj, 1985

Delia Mureşan

Publicat de de root în Testimoniale

În 2014 am avut pentru prima oară ocazia să îl cunosc pe Gyuri având bucuria ca el să accepte invitaţia mea de a participa la un eveniment altfel, un eveniment de dezvoltare personală care se numea “Sărbătoreşte-ţi Viaţa”. Nu m-am adresat atunci artistului Gyuri, ci omului Gyuri pe care l-am văzut ca un mesager, un om spiritual, profund care avea atât de multe de transmis. Ne-a vorbit despre fructele fricii, hrana pentru ego, ne-a dat exemple şi am simţit că fiecare persoană din sală îi absoarbe vorbele. Nu demult lansase piesa “Ce liberi am fi” şi i-am pregătit un moment în care noi, cei din sală, am cântat-o şi ne-am bucurat împreună. Pot şi acum să simt emoţia şi bucuria că mesajul pe care a vrut să îl transmită a ajuns acolo unde a vrut. Apoi,  în acelaşi an, ne-am revăzut în toamnă la o nouă ediţie “Sărbătoreşte-ţi Viaţa” când ne-am bucurat să ţină un concert pentru noi. În cadrul evenimentului, tema pe care a abordat-o a fost “Facem pentru a trăi sau Trăim pentru a face”. Cât de actuală temă şi azi şi ce bine ne-a făcut o trezire pe care Gyuri ne-a oferit-o prin vorbele şi prezenţa lui!

Mihaela Tolan

Publicat de de root în Testimoniale

Un suflet, o voce, un actor şi un om minunat, pe care am avut ocazia să îl întâlnesc și să îl cunosc, într-un moment al vieții în care multe s-au schimbat în bine de atunci!

Căldura și bunătatea din voce mi le amintesc mereu și îmi răsună în minte și acum cuvintele „conectează Inima la Minte”. De mare ajutor îmi sunt şi acum aceste vorbe, să privești și să înțelegi lumea cu Iubire și Compasiune!

Prin muzică, cărți şi teatru este prezent în sufletele și amintirile noastre!

Nimic nu este întâmplător în viață și toate au sensul și drumul lor… Si uite-mă acum, în acest moment, sunt profesoară. Lucrez cu copiii deși, acum câțiva ani, când ne-am cunoscut, nu avem un astfel de gând. Dar Gyuri mi-a spus că pe mine mă plac copiii! Cu Bucurie, îţi mulţumesc Gyuri!

Natalia Cimpoca

Publicat de de root în Testimoniale

Aveam 6 ani când sora mamei s-a căsătorit cu Gyuri şi nu îmi amintesc perioada de dinainte, când nu era unchiul meu. Pentru mine este de parcă ar fi fost dintotdeauna familie. Fie că râdeau în bucătărie cu ai mei la o zi de naştere, că mă jucam în apartamentul lor pe covor, sau că mâncam savarine în timp ce împătuream coperţi de casete la sediul Tempo Music, Gyuri şi Dana au fost mereu un element de neclintit în copilăria mea.

Când s-au mutat din apartament la casă, eram deja mai mare, adolescentă. Şi, deşi, ca mulţi adolescenţi, îmi doream să petrec mai mult timp cu prietenii decât cu familia, era mereu o plăcere să merg la Gyuri şi la Dana acasă. Nu mă duceam „în vizită”, mă duceam la ei. Uneori la o petrecere, alteori cu fraţii mei ca să ne jucăm noi, verişorii între noi, dar cele mai frumoase amintiri sunt cele de la Crăciun. 

Nu-mi amintesc ce cadouri am primit, nici ce bunătăţi am mâncat. Dar îmi amintesc spectacolele de Crăciun pe care le dădeam în sufragerie la Gyuri şi la Dana acasă. În familia mea suntem 6 copii, cu Gyuri, Dana şi copilul lor eram 9, mai mult decât suficient pentru o distribuţie. Fraţii mei şi cu mine veneam cu un concept, scriam un scenariu şi adăugam umorul nostru. Gyuri citea, ne lăuda şi se distra enorm la glumele noastre. Apoi, adăuga melodii, alte glume, scene noi la care nu ne-am fi gândit niciodată şi, la final, aveam o scenetă excepţională. 

Pe-atunci nu îmi dădeam seama şi nici nu mă gândeam în termenii ăştia, dar Gyuri nu făcea scenete cu noi ca să ne facă pe plac, cum fac mulţi adulți cu copiii. El chiar îşi dorea să facă ceva frumos cu noi, să fie parte din grup și să avem o experiență comună care să ne unească. Nu o făcea conștient de amintirile minunate pe care le construia pentru noi, dar ăsta a fost rezultatul. Pot spune cu convingere, pentru mine cel puţin, Crăciunul în familie nu ar fi avut acelaşi farmec fără Gyuri. 

Andrei Roşu

Publicat de de root în Testimoniale

Tot mă chinui să scriu ceva despre Gyuri. Sunt prea multe nuanţe. Nu că nu ar merita laude şi ofrande, dar nu i-ar fi plăcut.  Mă gândesc de multe ori la el. Încerc să rezum înţelepciunea lui. E greu!

Mă chinui să scriu…. nu iese. Nu mă pricep, şi mă gândesc, în inteligenţa mea limitată, că nici lui nu i-ar fi plăcut cuvintele mele. Eu încă mai vorbesc cu el.

 Dragul meu, mi-e dor de morocăneala ta. Eşti omul care m-a făcut să realizez că viaţa are mai multe nuanţe decât aş fi crezut eu vreodată. Îţi mulţumesc în numele omului ce sunt azi.